Când Rusia a ocupat Crimeea, scriam că marea vulnerabilitate a României constă în faptul că ofensiva lui Putin se suprapune celei mai dure bătălii politice din ultimii zece ani, alegerea unui nou președinte. Argumentul invocat: războiul partidelor, al candidaților, se va răsfrânge și asupra instituțiilor de bază ale statului, ceea ce le creează o vulnerabilitate în fața atacului extern. Specialiști în pescuit în ape tulburi, rușii nu vor scăpa ocazia de a profita de pe urma luptei oarbe care se va încinge aici, între principalele centre de putere.
Aș fi vrut să mă înșel, însă ceea ce se întâmplă de câteva zile încoace, de la izbucnirea scandalului în care este implicat Mircea Băsescu, fratele președintelui, confirmă prognoza făcută în urmă cu patru luni. Oportunitatea de a-i aplica o lovitură decisivă președintelui a refăcut, în mare parte, alianța toxică din vara lui 2012, care a fost la un pas de a ne scoate de pe traiectoria pro-occidentală. Și ce și-ar putea dori mai mult Moscova?!
Este suficient să citim textul declarației pe care preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, o propune Parlamentului pentru a cere demisia de onoare a preşedintelui Traian Băsescu, pentru a înțelege că afacerea de corupție în care este implicat Mircea Băsescu nu este decât un pretext pentru ca tripleta PSD-Voiculescu și nucleul liberalilor regrupați în jurul lui Tăriceanu să reia proiectul debarcării președintelui înainte de termen de acolo de unde a eșuat acum doi ani:
„Pe data de 6 iunie 2012, în temeiul Art. 95, Al. 1 din Constituţie, Parlamentul l-a suspendat din funcţie pe Preşedintele României. La Referendumul organizat pe 29 iulie 2012, conform Art. 95, Al. 3 din Constituţie, o majoritate de 87% din cei care s-au prezentat la urne a votat pentru demiterea Preşedintelui României. Voinţa majorităţii covârşitoare a votanţilor a fost înfrântă atunci în condiţiile cunoscute. În ciuda acestui vot de blam, atitudinea Preşedintelui României nu s-a ameliorat în ultimii doi ani, din contră, au apărut noi manifestări contrare Constituţiei sau la limita constituţionalităţii, cu precădere în preajma alegerilor, dar nu numai…“
Sintagma „voinţa majorităţii covârşitoare a votanţilor a fost înfrântă atunci în condiţiile cunoscute“ nu reprezintă nimic altceva decât întoarcerea la narațiunea propagandistică prin care USL a justificat eșecul înregistrat la referendumul de demitere. Deși „condițiile cunoscute“ sună destul de vag, să ne amintim că ele au fost explicitate pe larg, în vara fierbinte a lui 2012, de către liderii USL: „Puterile colonialiste, SUA și UE, s-au opus încercării noastre frauduloase de a modifica numărul de alegători înscriși pe listă, astfel încât să reiasă că la vot au participat peste 50% din alegători, iar votul să fie declarat valid“.
Reluarea acestei retorici este cu adevărat surprinzătoare, având în vedere că ea echivalează cu redeschiderea conflictului cu partenerii strategici ai României, „colonialiștii“ care i-au obligat pe USL-iști să renunțe la planul lor de a călca în picioare legi, instituții și statul de drept pentru a pune mâna pe puterea absolută.
Exact acest mod de raportare revanșardă la evenimentele din 2012 se numără printre motivele pentru care ministrul de Externe, Titus Corlățean, un alt nostalgic al acelui moment, nu a obținut, în doi ani de mandat, nici o întâlnire bilaterală cu vreun secretar de stat american.
„(…) De ce nu a avut Corlățean succes în numeroasele încercări de a obține o întâlnire bilaterală cu omologul său american, în condițiile în care România are un parteneriat strategic cu SUA, și nu cu Rusia? (…) Concret, faptul că Titus Corlățean continuă și azi să privească evenimentele din vara lui 2012 în aceeași cheie partizană în care le-a interpretat atunci reprezintă un semnal clar că nu împărtășește aceeași viziune asupra statului de drept, asupra separației puterilor în stat, asupra independenței justiției cu oficialii americani.
«(…) Nu respectarea legii şi independenţei justiţiei este ceea ce ne transmite Băsescu, ci ameninţarea voalată că se va folosi de justiţie, la fel ca la referendumul din 2012, pentru a distorsiona rezultatul alegerilor…» Prin această declarație, făcută acum zece zile nu în nume propriu, ci în calitate de ministru de Externe, Titus Corlățean îl acuza pe președinte că încalcă principiul neutralității politice.
Problema cu această declarație nu este că îl atacă pe Traian Băsescu – președintele, de altfel, și-a și asumat deschis partizanatul în favoarea PMP –, ci că pe 27 aprilie 2014, cu trei zile înainte de a-l întâlni pe John Kerry la Washington, în marja conferinţei «Toward a Europe whole and free», Corlățean a ținut să spună că, în continuare, crede că Traian Băsescu a fost, de fapt, demis în urmă cu doi ani și că doar justiția aservită lui l-a salvat.
Nu trebuie să fii ministru de Externe ca să știi că, în vara lui 2012, cea mai fermă voce în sprijinul Curții Constituționale, dar nu numai, a fost cea a Statelor Unite. A alege, cu trei zile înainte de a merge la Washington, să îți reafirmi crezul din 2012 înseamnă să bruiezi, din nou, cu bună știință, provocator, relația România-SUA cu toate enunțurile jenante, marcate de un complex de inferioritate și de neputința de a respecta jocul democratic…“, scriam în editorialul „Un ministru pe placul Rusiei“, din 5 mai 2014.
Faptul că aceeași atitudine provocatoare ca a lui Titus Corlățean o are față de partenerii strategici și Călin Popescu Tăriceanu nu trebuie să ne mire. Să nu uităm că el a declanșat poate cea mai mare criză de încredere dintre România și SUA de la Adrian Năstase încoace, atunci când, în 2006, a cerut intempestiv retragerea trupelor românești din Irak!
Să ne reamintim ce transmiteau diplomații americani de la București, la scurt timp după gestul iresponsabil al premierului Tăriceanu, conform unei cablograme dezvăluite de WikiLeaks:
„Șeful departamentului politic al Ambasadei «și-a exprimat stupefacția că nici Guvernul, nici PNL – cu care Ambasada a menținut un dialog constant – nu s-au consultat cu SUA sau cu alți parteneri înaintea cererii de retragere din Irak. A fost și mai surprinzător, în lumina asigurărilor repetate din partea premierului și a ministrului Apărării, că trupele românești vor rămâne în Irak atât timp cât va fi nevoie de ele și că nici o schimbare nu va exista fără consultări prealabile. Chiar și diplomați din țări europene fără trupe în Irak au cerut Ambasadei să își exprime preocuparea față de capacitatea României de a fi un partener de încredere».“
Oricâte invitații ar primi acum Tăriceanu să viziteze portavioane americane, să nu se iluzioneze că a uitat cineva ce a făcut în 2006, și nu numai! Dacă astăzi primește astfel de invitații este doar pentru că democrațiile consolidate respectă statele partenere și, implicit, decizia acestora de a numi pe funcții pe cine doresc, chiar dacă performanța lor mai degrabă a subminat decât a întărit relațiile cu acel stat.
Dacă motivele lui Tăriceanu sunt evidente, rămâne neclar de ce susține PSD acest demers, în condițiile în care Victor Ponta înțelege perfect importanța relațiilor cu partenerii strategici, motiv pentru care nu ratează nici o ocazie să dea asigurări că nu se vor mai repeta derapaje precum cel din 2012, sau din „Marțea Neagră“, sau din ziua în care a încercat să impună procurori loiali în fruntea principalelor secții ale DNA. Nu este evident că formularea unei cereri de demisie a președintelui care are ca punct de pornire referendumul eșuat din 2012 le va reaminti nu doar românilor, dar și Statelor Unite și Uniunii Europene de abuzurile comise împotriva instituțiilor care li s-au opus?
Nu este evident că a continua să crezi că metodele folosite acum doi ani au fost juste echivalează cu promisiunea că ele ar putea fi folosite și altă dată, pentru alte scopuri, după instalarea unui nou președinte la Cotroceni?! Și nu este evident că o astfel de perspectivă nu este de natură să-i bucure pe cei ce vor binele României și că, implicit, îi periclitează șansele la prezidențiale, dacă se va decide să candideze?!
Dar să ne întoarcem la Rusia. Ce au de câștigat din această bătălie pe viață și pe moarte dintre președinte și adversarii săi? Totul!
În primul rând, readucerea în atenție, printr-un document public extrem de important, cum este propunerea de declarație a Parlamentului privind demisia președintelui, a momentului 2012, dintr-o perspectivă din care partenerii strategici sunt priviți ca obstacole în calea împlinirii voinței democratice a majorității românilor, subminează încrederea în atașamentul PSD, cel mai mare partid din România, față de principiile și valorile pe care se bazează parteneriatele cu SUA și UE. Ori asta servește pe deplin obiectivul principal al Rusiei.
Doi: o demisie a președintelui l-ar aduce la Cotroceni, ca președinte interimar, pe Călin Popescu Tăriceanu, al cărui atașament față de relația cu SUA este sub un mare semn de întrebare. Ceea ce, din nou, ar servi pe deplin obiectivul Rusiei.
Trei: o demisie a președintelui va genera un moment de instabilitate, în urma căruia toate structurile statului vor fi angrenate, indiferent cât de mult ar lupta pentru a se păstra deasupra jocului politic. Este o mare diferență între o predare de ștafetă produsă intempestiv, într-un climat tulbure, cu evenimente precipitate, și o schimbare făcută calculat, într-un ritm firesc. Ce moment mai bun pentru o forță străină ostilă să declanșeze o operațiune împotriva acelor instituții și oameni care le-au blocat până acum toate încercările de penetrare?!
Patru: Specularea politică a arestării fratelui președintelui confirmă existența unei sincronizări între acțiunile mașinăriei propagandistice a lui Dan Voiculescu, care a declanșat atacul mediatic înainte de a exista o decizie a magistraților, și politicienii care azi îi cer demisia președintelui. Doar că televiziunea lui Voiculescu nu s-a mulțumit să îl atace doar pe Traian Băsescu și a mutat rapid tirul pe procurorul-șef al DNA, Laura Codruța Kovesi, și pe președintele Înaltei Curți, Livia Stanciu.
Din cauză că nici unul dintre politicienii care s-au raliat atacului politic la adresa președintelui nu a declarat public că se delimitează de acuzațiile aduse lui Kovesi și Stanciu – bazate pe vorbele aruncate dintr-o dubă de un infractor – percepția este că toată campania de denigrare pusă la cale de Voiculescu, în scopul de a preîntâmpina condamnarea sa la închisoare, se bucură de susținerea partidelor de la putere. Ceea ce nu poate duce decât la șubrezirea încrederii cetățenilor în două dintre cele mai importante instituții ale statului: DNA și Înalta Curte.
Nu trebuie să fii un expert în tehnici de destabilizare ca să știi că un stat în care oamenii nu mai au încredere este un stat numai bun pentru a fi deraiat.
Cinci: absența oricărui gest sau a oricărei declarații de solidaritate cu Laura Codruța Kovesi și Livia Stanciu din partea puterii, a ministrului Justiției, Robert Cazanciuc, în primul rând, dar și a procurorului general, Tiberiu Nițu, nu face decât să alimenteze speculațiile că atacurile imunde la adresa lor, continuare a campaniilor de denigrare desfășurate de televiziunile lui Voiculescu în trecut și condamnate cu vehemență în rapoartele MCV, sunt făcute de comun acord cu liderii PSD și cu marionetele lor liberale. Ceea ce echivalează cu un atac la adresa justiției, cu nimic mai puțin periculos decât încercarea de schimbare a unor procurori de la vârful DNA peste capul șefului instituției.
Ca de multe ori în ultimii doi ani, și acest episod de luptă politică irațională este despre limite. Oriunde în lume, un partid sau un politician nu ar ezita să ceară demisia adversarului dacă acesta s-ar găsi într-o situație similară cu cea a lui Traian Băsescu, din cauza faptelor fratelui său. Contează însă ce argumente folosești pentru asta și dacă atacul politic nu depășește niște limite.
O motivare de genul „nu am fost lăsați să îl demitem în 2012, dar mai încercăm acum o dată, pentru că de atunci încoace nu s-a potolit“, după cum sună, în esență, proiectul de declarație a Parlamentului, este inacceptabilă pentru o țară membră a UE și NATO.
După cum inacceptabil este și ca două instituții fundamentale ale statului, DNA și Înalta Curte, care au contribuit mult mai mult la însănătoșirea României decât Parlamentul, de exemplu, să fie atacate violent din dorința de a forța demiterea președintelui și de a-l scăpa de închisoare pe unul dintre cele mai nocive personaje emanate de complexul securisto-comunist.
Astfel de acțiuni ar fi inacceptabile în orice moment. Dar astăzi sunt cu atât mai grave cu cât se mulează perfect pe dorințele Rusiei de a ne destabiliza.
