Aflasem încă de anul trecut că Palatul Ghika s-a redeschis. Curiozitatea, dar şi semnale discrete de foame ne-au împins să vedem cum s-a reuşit împletirea tradiţiei cu modernitatea.
Încă de la intrare, curtea palatului oferă o privelişte foarte frumoasă asupra întregului ansamblu. Clădirea, în stil neoclasic italian, dar şi cu elemente din Renaşterea franceză, a fost ridicată de domnitorul Grigore Dimitrie Ghika în anul 1822, pe locul unei mai vechi case aparţinând banului Dumitrache Ghika. A funcţionat mult timp drept reşedinţă de vară a domnitorului, pentru ca apoi, plimbându-ne fugar prin istoria ei „comunistă” – prefectură a judeţului Ilfov, sediu al Ministerului Sănătăţii – să o regăsim din 1979 funcţionând drept restaurantul „Tei”. Istoria postdecembristă o readuce după mulţi ani în aceeaşi postură de restaurant. Dar, până să ajungem la acesta (situat în spatele clădirii) trebuie mai întâi să trecem prin palat. Interiorul palatului, alcătuit din încăperi spaţioase, cu ferestre mari, de la care se putea vedea odată minunata privelişte spre lacul Plumbuita, are un volum echilibrat, tratat în două registre: cel de la parter, cu goluri dreptunghiulare, şi cel de la etaj, cu goluri arcuite, flancate de pilaştri corintici. Legătura dintre cele două niveluri se face prin două scări monumentale din lemn masiv, ce par că îmbrăţişează intrarea principală.
Pictura de pe pereţi, purtând amprenta pictorului italian Giacometti, a fost de mai multe ori refăcută. Un perete stă mărturie nu numai a stării de degradare în care se afla palatul, dar şi al picturii originale, refăcută acum deja în proporţie de 90%. Interesantă podeaua, pe alocuri de sticlă, care îţi pune din nou imaginaţia la lucru, mai ales când afli că, pe vremuri, palatul era legat de Mânăstirea Plumbuita printr-un tunel lung de peste un kilometru, semn al unei istorii frământate.
La foarte scurt timp după ce ne-am instalat la o masă, un chelner foarte tânăr ne-a adus meniul. Ne-am hotărât din priviri să mergem pe mâna lui şi nu ne-a părut rău. Cu foarte mult firesc, cu un zâmbet natural, deloc forţat sau „profesional”, ne-a recomandat gustarea, felul doi, desertul şi vinul. Am cerut amănunte despre toate, ca şi cum n-am mai fi mâncat niciodată aşa ceva, şi le-am primit imediat, rostite pe acelaşi ton firesc şi da, chiar dacă pare cam preţios, competent, mergând până la mici detalii. Încă eram la stadiul în care muzica se cânta în surdină şi ne permitea să ne auzim fără eforturi.
Foie-gras-ul, servit alături de o combinaţie acrişoară de fructe şi ceapă călită, totul mixat, numită Chutney, a fost absolut delicios, iar alăturarea cu un vin alb, uleios, foarte parfumat şi destul de tare, a fost minunată. Delicii ascunse ne-a produs la felul doi sosul de peşte. Când, la final, ne-am exprimat admiraţia în faţa maestrului bucătar, numind sosul mujdei, am stârnit proteste. Nu, nu era mujdei, era un sos special de peşte care conţinea şi usturoi. Una peste alta, mâncarea a fost foarte bună, şi totul s-a încheiat cu o discuţie cu maestrul bucătar, doamna Mihaela Negulescu, care a deprins tainele meseriei – şi credeţi-mă sunt din ce în ce mai convinsă că este o artă – de la maestrul bucătar francez David Contant.
