Greu de gasit un alt scrutin din perioada postdecembrista in ajunul caruia sansele de redresare a calitatii procesului politic pareau similar de reduse. Greu de gasit, in plus, un singur candidat dintre cei inscrisi in actuala cursa care sa se fi evidentiat anterior prin activitati consacrate ameliorarii situatiei locale – fie ca este vorba de cea dintr-un mare oras, fie dintr-un catun. In SUA exista guvernatori precum Arnold Schwarzenegger si primari generali precum Michael Bloomberg care au depasit demult faza bataliei politice dintre cele doua eterne tabere rivale, democrata si republicana, si s-au dedicat asiduu imbunatatirii serviciului public. In Romania, partidele ar desfiinta, cu mare probabilitate, orice vedeta de cinema sau persoana instarita dispusa sa intre in politica nu in baza unor vorbe goale, ci a unei implicari active in vederea implementarii reformelor, ce-i drept, vitale, dar ramase absente din viata publica.
In SUA, astfel de personalitati – care se bucura atat de notorietate, cat si de o avere considerabila – se pozitioneaza, de regula, din start dincolo de suspiciuni legate de eventuale motive absconse aflate la baza interesului lor fata de putere si, implicit, de resursele statului respectiv. In perceptia generala, celebritatea in cauza a avut, de-a lungul anilor, atat de mult noroc in viata incat doreste, intr-un final, fie sa-si imparta propriul succes cu ceilalti, fie macar sa isi flateze egoul prin diverse demersuri facute in beneficiul concetatenilor.
In Romania insa, impulsurile determinante in vederea intrarii in politica sunt cu totul altele. Indiferent de apartenenta lor de partid, cei mai multi dintre politicienii neaosi probeaza, de 18 ani, ca au aderat strict la doctrina politologului italian Gaetano Mosca – unul dintre clasicii teoriei sociologice a elitelor –, potrivit caruia clasa politica fiinteaza, mai intai de toate, cu scopul devorarii resurselor statului. PSD, PNL, UDMR, PC si PIN impartasesc, s-ar zice, aceasta viziune intru totul, pe cand PD-L pare contaminat cel putin pana la nivelul esichierului doi, respectiv cel al responsabililor locali. Pentru a asigura din timp continuitatea erei devalizarii pe perioada urmatorilor patru ani, furnicarul politic a demarat, inca din primavara, o serie de manevre dubioase. Tariceanu a ordonat filialelor PNL locale sa accepte formarea de aliante cu oricare dintre tabere, indiferent de inamicitia politica existenta anterior, doar-doar vor reusi sa castige sau sa pastreze controlul asupra parghiilor financiare municipale si regionale. PSD a nominalizat un candidat de paie si a pretins ca l-a dezmostenit pe Sorin Oprescu – cel pe care il sprijina de si in fapt –, sperand, probabil, ca manevra va pacali o parte suficient de mare a electoratului in privinta aparentei rupturi definitive dintre medic si partidul inca perceput drept simbol al coruptiei.
Pleiadele posturilor TV par a fi fost toate instruite ferm sa prezinte telespectatorilor exclusiv trivialitati. Intreaga campanie electorala a evidentiat, de fapt, o singura variabila: daca ar fi ca Romania sa mai aiba parte vreodata de despotism, acesta nu va fi indus nicidecum prin teroare, ci prin infantilismul a milioane de votanti, spalati pe creier cu fel de fel de baliverne de genul celor iterate de Cozmin Gusa, pana cand au devenit complet ignoranti in privinta intereselor lor reale.
O astfel de dictatura va fi una pecuniara, nicidecum doctrinara, va fi una nationala, nicidecum limitata regional. Volumul resurselor financiare, cel al finantarilor care graviteaza, in prezent, in jurul unui primar le confera acestora posibilitatea impunerii unei congruente totale, in special in cazul in care fac, deja, parte dintr-o coalitie transpartinica. Evident ca la Palatul Victoria s-ar gasi, ulterior, suficiente formule de sanctionare a acelor primari naivi care mai cred ca functia le permite desfasurarea activitatilor in baza unor standarde diferite. Se vor gasi, desigur, si locuri de frunte pentru fosti lideri ca Ion Iliescu, aflat etern sub impulsul dominarii celorlalti – ca doar este fondatorul actualei oligarhii, a carei coeziune a zdruncinat-o abia prin decizia demolarii unor personaje mai tinere, nerabdatoare a-si cladi propria baza de putere si care indraznisera sa il impinga in afara reflectoarelor scenei politice.
Ca si in cazul lui Ion Iliescu, nici stimulul lui Traian Basescu nu rezida in bani si averi, ci pur si simplu in dorinta de a fi si ramane popular, de a parea stapan pe situatie, lider capabil de fapte singulare intru binele tarii. Nevoile omului de rand ii mai atrag insa atentia doar ocazional. Din acest motiv, concluzia este simpla: daca nu va intelege grabnic nevoia reevaluarii misiunii sale in politica, se prea poate sa se trezeasca in curand chiar mai putin influent decat Iliescu… si cu sanse sensibil mai reduse in privinta unui al doilea mandat.
