Momentul deciziei legate de aderarea României la spaţiul Schengen se apropie, iar autorităţile de la Paris şi Berlin rămân sceptice cu privire la eforturile ţării în vederea reformării justiţiei şi combaterii corupţiei, dat fiind că la ambele capitole s-a bătut pasul pe loc. Dar pe lângă asemenea temeri, absolut justificate, mai există şi alte motivaţii – unele nesemnalate în discursul public. Diplomaţi şi lobbyişti cu o retorică intransigentă la adresa României şi a (non)performanţelor ei se demonstrează din ce în ce mai dispuşi să treacă cu vederea anumite probleme sau carenţe atâta vreme cât Bucureştiul semnalează că ar agrea o serie de contracte şi/sau tranzacţii economice. Printre dezideratele Franţei bunăoară se numără, constant, şi exportul tehnologiei sale nucleare, iar anul trecut preşedintele Sarkozy a ţinut să sublinieze personal disponibilitatea ţării sale de a furniza această tehnologie pentru cea de-a doua centrală nucleară ce urmează a fi construită în România. Sub actuala sa coaliţie de guvernare condusă de liberali, Olanda a devenit la rândul ei mai pragmatică şi în permanentă căutare de concesii şi facilităţi economice.
România nu trebuie să se autoamăgească cu privire la procesul ei de integrare europeană – chiar dacă va intra în zona Schengen, în schimbul unor favoruri economice notabile acordate unor mari concerne internaţionale, integrarea europeană a ţării nu se va fi aprofundat cu nimic. Se va fi accentuat, vrând-nevrând, doar dependenţa sa de alte pieţe, eventual chiar şi statutul său de colonie în devenire a uneia sau alteia dintre ţările mai importante ale UE. Cu riscul de a suna oarecum apocaliptic, cred că România nu este complet ferită de primejdia de a se trezi din nou pe post de regiune supusă tranzacţiilor – nu doar comerciale, ci şi geopolitice, acest din urmă aspect având, evident, capacitatea de a-i limita într-un final suveranitatea. Asemenea relaţii tranzacţionaliste au debutat pe vremea guvernării Năstase, când în ţară începeau să sosească o serie de companii importante din Germania, Franţa şi Italia pentru a semna contracte extrem de avantajoase, multe dintre concernele respective fiind apropiate partidelor de guvernământ din ţările lor. Ponderea companiilor germane în viaţa economică a României este astăzi de netăgăduit, Germania constituind atât principala destinaţie, cât şi principala sursă a bunurilor şi serviciilor furnizate preponderent, de fapt şi de drept, nu de firme româneşti, ci tot de cele germane.
Economia românească nu a putut face faţă concurenţei companiilor străine, deoarece UE a norocit-o prea devreme cu statutul unei economii de piaţă funcţionale, deschise şi, ca atare, cu o concurenţă liberă, în condiţiile în care era încă departe de a putea suporta un asemenea şoc. În 2004, Bruxelles-ul s-a declarat însă mulţumit de nivelul de modernizare atins, drept care i-a acordat statutul de economie de piaţă funcţională. Exerciţiul era, fireşte, doar unul de imagine – dar unul de care a profitat majoritar puzderia de companii străine care s-au grăbit să se extindă pe piaţa românească şi să achiziţioneze societăţi strategice. Românii, care depăşiseră de mult faza de „nu ne vindem ţara” şi se bucurau la văzul sosirii capitalului străin, au ajuns între timp să înţeleagă că nici acesta nu reprezintă mult aşteptatul vârf de lance în lupta împotriva dragonului corupţiei. Cât despre companiile străine, destule dintre ele s-au familiarizat rapid taman cu particularităţile mai blamabile ale ţării-gazdă, adoptând o serie de practici deloc ortodoxe în vederea maximizării profitului.
România ar trebui să fie cu luare aminte la prăbuşirea Irlandei – termenul fiind, din nefericire, cel mai nimerit pentru a descrie actuala situaţie a ţării. Statul considerat până nu demult elevul-model al UE şi dat în repetate rânduri drept exemplu de creştere economică membrilor estici mai noi se pregăteşte, de-acum, pentru decenii de austeritate punitivă în schimbul salvării sistemului bancar european, aflat în pericol de colaps. Entitatea salvată nu va fi nicidecum Irlanda, ci sistemul financiar european, împreună cu erorile sale enorme de management, iar irlandezii vor fi buni de plată într-o măsură absolut disproporţionată. Decizia liderilor UE cu privire la Irlanda a sunat ca un nou dictat, înscriindu-se în linia generală a celui de la Viena, din 1940, când mai-marii Europei stabileau că aproximativ jumătate din teritoriul Transilvaniei trebuia cedat unui alt stat.
Nonşalanţa cu care şeful FMI, Dominique Strauss-Kahn, a refuzat, zilele trecute, să crediteze România cu o şansă cât de mică în privinţa depăşirii crizei financiare a demonstrat, o dată în plus, că în Europa există politicieni de prim rang care văd în această ţară doar o marfă. Afirmaţiile i-au folosit, vădit, exclusiv lui în încercarea de a se plasa cât mai bine în cursa socialiştilor francezi pentru fotoliul prezidenţial, neocupat de ei de la Mitterrand încoace. Strauss-Kahn şi-a ignorat complet, cu alte cuvinte, funcţia deţinută în prezent, anume de şef al FMI, care l-ar fi obligat să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a feri ţări mai slăbite, precum România, de furia uraganului financiar. Sibariticul premier italian, Silvio Berlusconi, dă la rândul său dovadă de iresponsabilitate, ce-i drept, de una diferită, dar, oricum, la fel de dăunătoare, având în vedere că a reuşit să potenţeze panica în piaţa financiară a ţării sale.
Comparativ cu asemenea lideri, cei români par adevărate pilde de conduită şi discurs, iar efortul guvernatorului Băncii Naţionale de a infirma cu calm – dar probabil scrâşnind din dinţi – afirmaţiile vătămătoare ale şefului FMI merită toată stima. Poate că ar fi fost însă mai bine dacă Isărescu şi Boc lăsau la o parte diplomaţia şi solicitau prompt şi răspicat board-ului FMI atât elaborarea unei dispoziţii care să stipuleze incompatibilitatea poziţiei de şef al FMI cu candidaturi pentru înalte funcţii politice, cât şi retragerea imediată a gafeurului din fruntea instituţiei financiare internaţionale. Contrar părerii eurocratului Chris Patten, care, conform WikiLeaks, catalogase România drept „ţară sălbatică” în 2004, românii nu se prezintă deloc aşa – şi nici liderii ei. Ceea ce ne este dat să vedem în aceste vremuri de cumpănă este mai degrabă dispariţia solidarităţii europene şi, împreună cu ea, a prestanţei odinioară particulare marilor lideri politici europeni. La finele anului de graţie 2010, Europa pare a fi încăput pe mâinile unor politicieni cuprinşi ba de panică, ba de primitivism, ba de ambele. Este din ce în ce mai greu de crezut că tocmai ei vor putea garanta securitatea colectivă a continentului.
