De la Facebook la şezătoare. Cum să trăieşti experienţa ţărănească în secolul XXI

De curând o asociaţie de tineri numită Village Life organiza la Pietriceaua, comuna Brebu, o şezătoare. Prilej de întâlnire între orăşenii dornici de a mai avea un cât de mic contact cu tradiţia şi familiile care încă o păstrează, ideea s-a dovedit una de mare impact nu numai în rândul turiştilor şi al comunităţii implicate ci şi în comunitatea virtuală.

Într-un concurs de proiecte cu impact social, Social Impact Award, ideea şezătorii a câştigat premiul de popularitate, cu peste 2000 de voturi primite online – mai mult decât orice alt proiect finalist în concurs.

Alexandra Vasiliu, membru fondator al Village Life ne-a povestit despre asociaţie si despre proiectele ei:

Cum se face că un grup de tineri intelectuali este atât de pasionat de viaţa satului? Nu v-au spus niciodată prietenii că sunteţi  nostalgici?  Că nu sunteţi în „trend”?

Alexandra Vasiliu :Ba da, ni se spune asta din când in când, deşi nu atât de des cum vă imaginaţi. De fapt, cred că suntem într-un anume „trend”.

Cu toate avantajele materiale de necontestat ale tehnologizării şi producţiei în masă de care orăşenii sunt acum dependenţi, ele au condus şi la o înstrăinare a oamenilor unii de alţii; de asemenea, de multe ori la oraş uităm complet să ne mai gândim de unde ne vine mâncarea sau unde şi cum ne-au fost făcute hainele cu care ne îmbrăcăm.

Ca o reacţie adversă, a apărut „trendul” de reîndreptare a atenţiei către anumite lucuri de bază, de la mâncarea sănătoasă crescută şi preparată de mâna noastră, până la haine sau covoare ţesute manual.

Viaţa la ţară, cum încă mai e ea în România, este un antidot pentru otrava unei lumi artificiale, în care totul vine din fabrică (chiar şi mâncarea de multe ori), totul este după program, în grabă, robotic.

Deşi satul românesc pare să se îndepărteze cu paşi rapizi de valorile lui de bază, el e încă locul unde oamenii mai fac lucruri cu propriile mâini şi în propriile gospodării.  Village Life (http://www.villagelife.ro) îşi propune să aducă cele doua lumi – oraşul sufocat de grabă şi satul tradiţional – la un loc. Astfel, orăşenilor li se oferă şansa să pună mâna pe lopată, pe fus, pe război, în pământ, să înveţe meşteşuguri şi tradiţii. În acelaşi timp, sătenii devin un pic mai mândri de moştenirea lor, vazîndu-i relevanţa si profitabiltatea, chiar in acest secol (sau poate mai ales în acest secol).

Cum s-a născut Village Life?

Village Life s-a născut din dragostea celor patru co-fondatori pentru ceea ce e autentic si merită promovat în România. S-a născut pentru că pe unde am trăit şi am călătorit – de la Canada, UK, la ţările Asiei de Sud-Est si Statele Unite – am întâlnit oameni mulţi care caută să descopere adevărata faţă a locului pe care vor să îl viziteze, nu doar hoteluri luxoase şi piscine lipsite de personalitate. Noi am observat că această tendinţă creşte şi în acelaşi timp, cunoaştem potenţialul satului românesc. De asemenea, cunoaştem marea nevoie de dezvoltare durabilă a satului, de unde în momentul de faţă tinerii abia aşteaptă să plece, printre altele şi pentru că economiile locale sunt cel mult lente, dacă nu stagnante de-a dreptul.

Village Life s-a născut din dorinţa noastră de a ne folosi timpul şi energia nu lucrând pentru o corporaţie în ale cărei valori nu credem, ci pentru a avea un impact social, cât de mic, în ţara noastră.

Village Life există acum şi pentru că, de la început, am fost încurajaţi şi susţinuţi de oameni minunaţi din domeniul dezvoltării rurale. Cei de la Fundaţia Pact (http://www.fundatiapact.ro) ne-au ajutat şi încă ne ajută mult; prin ei am descoperit comunităţile cu care acum lucrăm, ei ne-au oferit spaţiu de lucru la ei în birou, ne sunt colegi si mentori.

Ce înţelegeţi de fapt prin turismul comunitar?

Turismul comunitar e deja practicat de mult în alte părţi ale lumii, America Latină (mai ales Peru) fiind o destinaţie cunoscută. La nivel global, acest tip de turism alternativ a crescut masiv în ultimii ani.

Pentru turist, este cea mai vie şi interactivă experienţă a locului pe care îl vizitează. În cazul României, călătorii sunt primiţi în gospodăriile sătenilor şi au ocazia să participe, împreună cu aceştia, la diverse activităţi tradiţionale.  Îngrijirea animalelor, pre­pararea vinului, a mierii de albine, a produselor tradiţionale pentru Crăciun şi alte sărbători, sau participarea la evenimente locale (cum e şi cazul Şezătorii), sunt doar câteva exemple.

Turismul comunitar are în vedere sporirea oportunităţilor economice pentru cei cu venituri mici din zone rurale cu potenţial natural si cultural ridicat. El este un instrument de dezvoltare comunitară.

Cui vă adresaţi, turiştilor români sau mai degrabă celor străini?

Ne adresăm în egală măsură străinilor şi românilor, tuturor celor interesaţi să experimenteze şi să înţeleagă câte ceva despre auto-sustenabilitate si valorile autentice ale satului românesc.

Din cercetările noastre, am găsit că, fie ei străini sau români, adepţii turismului comunitar sunt oameni de la oraş, cu vârste cam între 26-40 ani, cu educaţie superioară, dar fără pretenţii de lux.  Ei fie nu au avut contact cu viaţa la tară aşa cum e ea în Ro­mânia, fie sunt nostalgici şi vor să se reîntoarcă în acest mediu. Cu toţii sunt dornici să călăto­rească în afara structurilor turistice clasice şi sunt în căutare de medii autentice din care pot învăţa despre oamenii şi obiceiurile locului.

Ce spun turiştii străini care participă la astfel de proiecte?

O să vă dau două exemple, dintre testimonialele primite de noi, unul venind de la un străin, unul de la un român:

„Experienţa mea a fost mai mult decât unică, a fost educaţională. Mănânc carne, însă nicio­dată nu am avut şansa de a vedea cu ochii mei ani­malul pe care urmează să îl servesc la cină. Acum am putut să mă implic în procesul de a găti totul, de la starea sa naturală la un fel de mâncare delicios; am scos din pământ rădăcina de ţelină, am muls vaca pentru o cana de lapte, etc. M-am simţit privilegiată pentru că am putut să înţeleg ce muncă se ascunde in spatele hranei pe care de multe ori o luăm de bună… Să nu mai spun că totul a fost natural şi „bio” :)”

Laura, USA

„O scurtă incursiune în anii copilăriei mele, de unde nu lipseau nici bunica şi nici bunicul, nici apa rece de izvor, nici mirosul de mere coapte sau aburii de ţuică cu iz de scorţişoară, laptele prospăt muls, ci doar copilul care acum era adult şi simţea cu altă intensitate o zi tipică la ţară”

Ionela, România

Pentru a primi oaspeţi este nevoie şi de gazde bune. Care  sunt condiţiile  pentru a fi  o gazdă Village Life?  Aţi găsit astfel  de oameni?

Gazdele Village Life sunt oameni care trăiesc în spiri­tul tradiţiei satului românesc, locuiesc în case simple, cât mai aproape de stilul tradiţional, au o gospodărie cu animale si sunt dornici să se implice în organizarea de mici evenimente culturale.

În mare, îndeplinesc următoarele condiţii:

·       Curatenie (chiar dacă toaleta este în curte, ea trebuie să fie curată)

·       Imagine pozitivă în comunitate (nu au probleme cu alcoolul, nu sunt implicaţi în dispute cu vecinii sau familia)

·       Casă simplă, tradiţională sau cât mai apropiată de tradiţional

·       Animale, ogradă, gradină cu zarzavat, poate şi livadă

·       Pastrează sărbătorile, zilele tradiţionale/ participă la evenimentele din comunitate

·       Au un venit mic sau mediu raportat la comunitate

·       Sunt ospitalieri, prietenoşi şi primitori

·       De preferat (dar nu obligatoriu) este ca un mem­bru al familiei să ştie/practice un meşteşug (tors, olărit, linguri sau castroane de lemn, ţesut la razboi)

Aţi organizat de curând o şezătoare la Pietriceaua. În vechime şezătoarea era un  mod de petrecere a timpului liber, de socializare şi chiar o instituţie premaritală. Acum, când  tinerii comunică mai mult pe facebook, la ce mai foloseşte o şezătoare?

Trecutul si viitorul nu sunt două dimensiuni fără legătură. Există o tendinţă globală de a recupera lucrurile care odată creau legături adevărate între oameni. Vedeţi, acum există mişcări cum ar fi „slow food” sau „grădini urbane”, şi ele capătă amploare. Acesta este viitorul, şi este o reacţie tocmai la goliciunea „prieteniilor” virtuale şi a agitaţiei urbane.

Şezătoarea aduce oraşenii în altă dimensiune, departe de maşini, magazine şi calculatoare;  unde oamenii stau faţă în faţă, cântă, lucrează, au răgazul să redescopere frumosul din modelele tradiţionale; învaţă câte ceva despre cum e sa îţi foloseşti mâinile pentru a-ţi coase propriile haine sau a-ţi face conservele pentru iarnă.

Într-un concurs de proiecte cu impact social, Social Impact Award, ideea şezătorii a câştigat premiul de popularitate, cu peste 2000 de voturi primite online – mai mult decât orice alt proiect finalist în concurs.

Iată chiar aici dovada nevoii de întâlnire a oraşenilor cu o lume mai simpla, unde vecinii se cunosc, se ajută, mănânca bucate pregătite de mâna lor şi au timp să cânte şi să povestească împreună!

Cum s-au simţit orăşenii prezenţi la Pietriceaua?

Cei aproximativ 20 de orăşeni prezenţi au fost entuziasmaţi de ziua petrecută în Pietriceaua; au râs, au povestit, au mâncat, au dansat hora pe deal, au ascultat poveştile bătrânei Maria si ale vecinelor; şi-au reamintit sau au practicat pentru prima dată ţesutul sau torsul; au cunoscut tradiţiile, bucătăria, cântecele şi dansurile locului.  Cel mai important însa e ca au reuşit să se desprindă, pentru o zi, de grijile vieţii şi au intrat într-un univers în care totul se întamplă mai domol. După cum ne-a marturisit unul din participanţii români, avem nevoie din când în când de o experienţă care să ne facă să vedem că grijile noastre nu sunt chiar centrul universului…

„Se întâmplă atât de multe în afara marilor oraşe”, a spus Nick Burns, din Australia, un alt vizitator. „Nu apuci să afli multe despre o ţară pe care o vizitezi dacă te limitezi la oraşe. Pentru noi e frumos să vedem altceva, ceva proaspăt. Ne-a dat o idee, am prins gustul şi vom reveni în România pentru a explora mai mult viaţa la ţară,” a mai spus el.

Ce ne puteţi spune despre familia care  i-a primit?  Este una care păstrează tradiţiile sau le-au reînviat pentru acest moment?

Familia Dilimoţ, gazdele şezătorii, sunt printre puţinii adevăraţi păstrători ai tradiţiei.

Pe vârful dealului unde îşi au casa, tanti Maria Dilimoţ a făcut, din puţinul pe care familia îl câştigă,  un mic muzeu cu toate lucrurile populare adunate de ea de-a lungul vieţii de la prieteni, rude şi vecini. Căsuţa din lemn, cu două încăperi mici, este ticsită de costume tradiţionale şi obiecte folosite în casă, cum ar fi războiul de ţesut covoare, mieliţă, fuse şi suveici. Pereţii sunt acoperiţi de scoarţe, ştergare cu motive locale, icoane şi chiar şi câteva tablouri făcute de mâna ei. Unele ii şi ştergare sunt mai vechi de 200 de ani.

„Am avut o dragoste,” ne-a spus ea. „Am căpătat de la părinţi şi bunici dragostea de ie, de ţesut, de croşetat. După ce-am adunat zeci de obiecte m-am gândit că omul trebuie să lase ceva în urmă pentru alţii, să facă o troiţă, o fântână, un muzeu. Şi atunci am început muzeul ăsta. Vin aici şi stau cu drag şi cânt.”

Pe lângă muzeu, tanti Maria mai vrea să lase în urma ei obiceiul şezătorii. Aşa că e bucuroasă să organizeze câteva femei din sat şi să primească în casa ei oaspeţi, interesaţi să vadă o frântură din viaţa satului.

Care a fost cel mai reuşit moment al  primei şezători?

La un moment dat, fiul Mariei Dilimoţ a adus o creangă de alun, în care stăteau atârnate mici surprize înfăşurate în bucăţi de pânză. E pomul măritişului, a explicat el, şi fiecare fată alege o surpriză, deschide petecul de pânză şi vede astfel ce ursit va avea: două boabe de porumb înseamnă agricultor, un ban înseamnă un om bogat, un fuior de lână – un cioban, etc. Una dintre fete a găsit două pastile şi a exclamat extrem de mirată că prietenul ei este, într-adevăr, farmacist.

Vă gândiţi să continuaţi aceste proiecte de promovare a valorilor autentice ale satului?

Avem planuri mari. Şezătoarea este doar primul eveniment dintr-o întreagă serie. Urmează o altfel de „şezătoare”, unde oraşenii li se alătură sătenilor la cules de fructe şi preparatul gemurilor şi conservelor de iarnă; apoi o zi de cules via şi una de făcut vin; „cunoaşte-ţi pădurea” va fi o altă zi în octombrie, când orăşenii învaţă sau îşi amintesc tipurile de copaci din pădure.

În plus, ne propunem o serie de workshopuri în Bucureşti, unde orăşenii care nu au timpul sau posibilitatea să se deplaseze la sat, pot învăţa despre lucruri de-ale satului cum ar fi cum să îşi crească o mică grădină de legume şi verdeţuri în balcon, cum să scape de lucrurile în plus care le sufoca viaţa şi să trăiască mai simplu, despre arhitectura tradiţională de la sat, şamd.

Bineînţeles, vom continua cu organizarea şezătorilor clasice în gospodăria familiei Dilimoţ, şi sperăm şi la alte familii.