O zic transportatorii, care fac zece ore-cinșpe din Iași până la Vama Borș („Transportul internațional va migra către țările din jurul României, în special către Ungaria și Austria“ – vicepreședinte al Uniunii Naționale a Transportatorilor Rutieri din România). O zic și cei care locuiesc în zona de Vest. O zic cam toți, cu un ochi la promisiunile socialiștilor și cu alt ochi la banii care le zboară de prin buzunare. Să supraimpozitezi combustibilul înseamnă să dai în cap micilor afaceri românești, cele care n-au un suport extern de rezervă – și asta face partidul ălora mândri că-s români.
De două decenii, la fiecare litru de benzină românul plătește un cent în plus, ca să se recupereze frauda de la Bancorex – că parcă în țara asta nu-s pușcării și pentru ăia care au fraudat. Tot de două decenii ni se promit autostrăzi, sunt pline birourile din ministere cu cartoane liniate – și n-avem. De când s-a făcut statul ăsta stăpân peste noi, în fruntea companiilor esențiale pentru dezvoltare s-au pus tot felul de ciurucuri, mai atenți la scama șefului de partid decât la liniile alea de pe cartoane. Și nu de ieri, și nu de azi: imediat după ’918, Guvernul Averescu a căzut nu din cauze politice sau economice, ci după o ceartă cu Brătianu, ca să prindă un Știrbey loc în Consiliul de Administrație la Uzinele din Reșița – și cum să rămână prințișorul fără foncție?
Iuliu Maniu, în Memorandumul din 1938, se revoltă împotriva numirilor „la bursa cafenelelor politice din București“. Romul Boilă, fost ministru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, propune în 1931 o Constituție bazată pe larga descentralizare a finanțelor și administrației, ca răspuns la colonizarea funcționărească din Regat; I. Teodorescu, gazetar bucureștean, na!, se ridică și el împotriva risipei de zeci și zeci de milioane de lei alocați acestei colonizări: „Ultimul Consiliu de Miniștri a hotărât să acorde 10 milioane de lei pentru colonizări în Ardeal. Desigur că alte milioane vor urma, cu toate încercările nereușite de acest fel ce-am făcut cândva în Dobrogea și acum în Cadrilater. Există însă o altă metodă de a face colonizări, aceasta cu succes sigur. De a oferi populației întregi o bună administrație, o justiție fără greș, o deplină libertate economică, o dreaptă așezare a impozitelor, mai pe scurt: asigurarea desăvârșită a vieții, a cinstei și a muncii fiecăruia“.
Ți se pare cunoscut? – exemplele sunt însă sub preșul manualelor de istorie, că au făcut din unire o nuntă cu dar, nu o oportunitate de a dezvolta o națiune modernă și educată în colțul ăsta de lume. Am sperat, noi, ardelenii, să punem țiglă pe bisericile din Regat, și am sfârșit prin a ne pune tablă pe case… Noi vorbim, veșnice victime, doar de colonizările altora, din secole trecute, dar despre Mareșalul Antonescu tăcem – și Antonescu ăsta e din secolul XX, nu din secole trecute: „Ce e român îl instalez în Bucovina: ce e străin, ucrainean etc. îl punem în lagăre și de acolo îl expediem în țările slave. (…) Domnilor, necesitatea pentru acest neam e a profita – în acest dezastru – ca să se purifice, să devină omogen. Suntem fără milă“ (Consiliul de Miniștri, 7 martie 1941). Știu, îți vine să sudui – ai prefera să citești niște povești despre barză, mânz, viezure?
Și dacă mergem mai departe, unde-s marile proiecte – întreb de mari proiecte, nu de mari averi, da? Paradoxal, în cel mai spurcat timp al secolului XX, mai mult rămâne după idiotul de Ceaușescu decât după ăia din interbelic sau ăștia de-acum. Canalul Dunăre-Siret a început în 1924 – încă nu-i gata, că nu-s bani. Legătura feroviară dintre Ardeal și Muntenia, prin Pasul Buzăului, în 1907 – a fost oprită, că nu-s bani. Autostrăzi dinspre Moldova către Occident se cer, public, încă din 1937 – încă nu-s, că nu-s bani. Nu-s bani decât pentru indemnizațiile parlamentarilor, pensiile lor speciale, contractele lor cu statul și toate celelalte, tot ale lor – dacă s-ar face un concurs global de dat țara asta de pereți, tot ăștia ai noștri ar câștiga. N-avem cu ce ne lăuda în suta asta de ani care-a trecut? Bine, arată-mi vreun politician care să fi propus zece proiecte esențiale pentru următoarea sută de ani. Barză, mânz, viezure?
Nu se întreabă niciun de-ăsta din Parlament de ce românii din Sud fac cumpărături în Bulgaria, cei din Vest – în Serbia și Ungaria, Nordul – din Ucraina și Estul – din Moldova. Nu se întreabă de ce în interiorul României e din ce în ce mai greu să trăiești tu, cetățean român – au impresia că, dacă-și pun cocarda tricoloră pe la Mărășești, șomerul din Mărășești își va recăpăta încrederea în țara asta. Că dacă-și țâfnoșesc tricoloru-n chepți pe Muntele Găina, va uita moțul că există o Lege a Moților neaplicată de 21 de ani; profesorii, de cei 6% din PIB.
Ferească Dumnezeu de un război, că nu vei găsi din cine să faci un corp de armată. Da, poporul ăsta despre care scrie în manuale că-i etalon al sacrificiului, poporul ăsta a ajuns să se întrebe ce mai are de apărat. Averile politicienilor, casele lor, vacanțele lor din Brazilia, indemnizațiile și pensiile celor mai speciali dintre români? Să te bați pentru ce? Asta au reușit, în hămeseala lor, tovarășii din politică: ruperea încrederii tăcute că într-o zi ne vom reveni, lasă c-o veni și soarele pe strada noastră, hai să mușcăm din iarbă c-o fi bine, mă copile, pune mâna pe carte c-așa ajungi om…
De fapt, statul român e o păcăleală cum n-a mai fost: în loc să ne spunem adevărurile și să vedem ce avem de reparat și de modernizat, am zis că simpla existență a statului e suficientă. În loc de autostrăzi, am pus tricoloare pe drumuri de pământ; în loc de antreprenori, investim în armate de funcționari; în loc de o dreaptă evaluare – ce-am reușit și ce nu într-o sută de ani – avem fetișuri identitare. Ce uităm? – că istoria e uneori o vacă proastă și-ți arde câte-o copită la fiecare sută de ani: ca să ajungă la serbările Centenarului, românii vor trebui să tragă mai întâi o tură pe la PECO-urile din Ungaria și Austria – și apoi fuga-fuguța la București, să mai prindă câte ceva din discursurile despre cum i-am învins noi, vitejii, pe austro-ungari.
