Ceea ce la începutul săptămânii părea a fi doar tupeul fără graniţe al lui Corneliu Bârsan, judecătorul român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se transformă într-un scandal internaţional.
În apărarea judecătoarei Gabriela Bârsan, acuzată de DNA că a făcut trafic de influenţă în favoarea unui om de afaceri care i-a plătit, în schimb, vacanţe, petreceri la restaurant şi i-a pus la dispoziţie un apartament la Paris, a sărit nu doar soţul, ci şi şeful acestuia, Jean-Paul Costa, nimeni altul decât preşedintele CEDO. Ambii susţin că domiciliul Gabrielei Bârsan, preşedinte al Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este protejat de imunitatea de care se bucură soţul ei, Corneliu Bârsan. Prin urmare, procurorii anticorupţie nu ar fi avut dreptul să-l percheziţioneze, iar probele adunate cu acea ocazie ar fi lovite de nulitate.
Incredibil, dar adevărat!
Europeni de toate rangurile ne-au criticat, ani de-a rândul, pe bună dreptate, că suntem cea mai coruptă ţară din UE şi că magistraţii noştri nu doar că nu se ating de marii mafioţi, dar mai şi împart prăduiala cu ei. De necrezut este că astăzi, când, în sfârşit, am început să ne corectăm greşelile, suntem din nou pocniţi peste ceafă. Iar de această dată, culmea, pentru că procurorii fac exact ceea ce li se cere cu insistenţă de mult timp încoace: extrag din balta corupţiei „peştii mari”; îi scot din SISTEM pe intangibili.
Paradoxul este şi mai uluitor dacă ne gândim că omul care intervine în poate cea mai serioasă anchetă privind corupţia din justiţia română, în sprijinul acuzatului principal, este unul dintre cei mai importanţi magistraţi europeni.
O face deliberat Jean-Paul Costa sau este sincer convins că magistraţii unui stat european ar trebui să-i ceară voie ori de câte ori doresc să investigheze familia unui judecător CEDO?
Înclin spre prima variantă. Din trei motive.
Primul: a preferat să îşi asume personal declaraţia prin care sprijină teoria imunităţii invocată de soţii Bârsan. Deşi cu litere mici, în comunicatul transmis presei miercuri scrie clar că poziţia exprimată de preşedintele CEDO nu reprezintă punctul de vedere al Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Doi: este evident chiar şi pentru un nespecialist că extinderea imunităţii unui judecător CEDO, de la una care să îl protejeze în exercitarea atribuţiilor specifice poziţiei pe care o ocupă la una totală, de la persoana sa la soţie şi copii, de la domiciliul în care locuieşte pe perioada mandatului la toate proprietăţile sale, reprezintă o interpretare abuzivă a Acordului privind imunităţile la nivelul Consiliului Europei. Conţinutul articolului 4 al Acordului este fără echivoc: „Privilegiile şi imunităţile sunt acordate judecătorilor nu pentru beneficiul lor personal, ci pentru a garanta exercitarea independentă a atribuţiilor sale”.
Sugerează preşedintele CEDO că investigaţia DNA asupra relaţiei dintre judecătoarea Gabriela Bârsan şi omul de afaceri Chiriac reprezintă un instrument de presiune prin care se urmăreşte influenţarea deciziilor pe care Corneliu Bârsan le ia la CEDO? Nu e un scenariu cam fantezist prin comparaţie cu acela schiţat de DNA, mai prozaic, e drept, dar şi mai plauzibil, din care reiese că veniturile legale de aproape 20.000 de euro pe lună ale familiei Bârsan nu erau suficient de mari pentru a finanţa stilul lor de viaţă european?
Trei: modul în care Jean-Paul Costa şi-a redactat declaraţia arată cât de nesigur este preşedintele CEDO pe propria sa interpretare asupra imunităţii. „Curtea este îngrijorată că, prin percheziţionarea domiciliului judecătorului român, ca parte a unei investigaţii ce vizează suspiciuni referitoare la soţia sa, reglementările privind imunitatea s-ar putea să nu fi fost respectate.”
Acest „s-ar putea” aruncă în derizoriu tot demersul preşedintelui CEDO. Pe ce se bazează, de fapt, Jean-Paul Costa când susţine că autorităţile române ar trebui să ceară aprobarea Curţii pentru ridicarea „imunităţii judecătorului”, dacă el însuşi nu ştie cert care sunt limitele acestei imunităţi, dacă şi în ce fel au fost încălcate? Nu era mai firesc ca nu doar preşedintele, ci chiar CEDO să îşi asume un punct de vedere definitiv asupra chestiunii, fără „s-ar putea”, şi de-abia după aceea să-l comunice părţii române?
Ar fi îndrăznit preşedintele CEDO să îşi asume personal o declaraţie atât de ambiguă şi stranie dacă ea ar fi vizat o investigaţie a procurorilor francezi sau germani? Şi-ar fi permis să le trimită şi lor un punct de vedere de genul „s-ar putea să fi făcut o greşeală când aţi percheziţionat casa în care nevasta unui judecător din parohia mea îşi ţinea perlele primite de la mafiotul pe care îl scăpase de puşcărie, aşa că trebuie să-mi cereţi mie voie dacă vreţi să mergeţi mai departe cu ancheta”? Mă îndoiesc.
Şi-a permis să se amestece cum a făcut-o pentru că este vorba de România. Africa Europei, dacă ne luăm după bădărănia cu care a fost guvernată după apusul vremurilor în care Bucureştiul era Micul Paris. Întocmai cum şi colegii săi de generaţie din politica franceză îşi permiteau să le vorbească despre moralitate celor de la care aşteptau voturi, în timp ce îşi plăteau extravaganţele din valizele cu bani primite de la dictatorii africani.
Ce nu înţelege preşedintele CEDO este că, în timp ce majoritatea magistraţilor români merită cu vârf şi îndesat să li se traseze cu aroganţă direcţii şi interdicţii, aşa cum a făcut-o el prin poziţia în cazul Bârsan, există şi unii care au toate motivele să se simtă jigniţi.
Sunt cei ce încearcă să asaneze mlaştina morală în care s-au bălăcit nestingheriţi hipopotamii în robe. Iar răspunsul lor la mica sforărie pusă la cale la Strasbourg va fi pe măsură. Pentru că, spre deosebire de contingentele Costiniu-Bârsan, nu au nimic pe conştiinţă. Iar azimutul ofensivei anticorupţie nu şi-l iau din Franţa – nici nu ar avea cum! -, ci mai de la vest.
Însă nu aceştia vor rămâne cu gustul cel mai amar. Procurorii anticorupţie vor trece relativ uşor peste surpriza că nu trebuie să se lupte doar cu CSM şi cu Înalta Curte, ci şi cu unii „europeni” îndrăgostiţi de drepturile omului până la orbire.
Nu la fel se va întâmpla însă cu o categorie de români care venerează Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cei ce au fost batjocoriţi atât amar de vreme de SISTEMUL din justiţie au privit CEDO ca pe ultimul refugiu în faţa sentinţelor date în bătaie de joc.
„Mă duc la CEDO!” – acesta a fost invariabil primul gând al tuturor celor ce nu şi-au putut recupera proprietăţile confiscate de comunişti pentru că noii locatari, privilegiaţii regimului care le băgaseră părinţii şi bunicii la închisoare, erau rude, sau cunoscuţi, sau tovarăşi de şpăgi cu judecătorii.
„Mă duc la CEDO!”, au gândit şi mulţi alţi învinşi ai sălilor de judecată, cărora magistraţii le-au refuzat cu obrăznicie dreptatea, deşi era de partea lor, pentru a le-o pune pe tavă celor ce le plăteau casele, şi maşinile, şi vacanţele.
Pentru toţi aceşti români, CEDO a reprezentat singurul aliat de nădejde împotriva magistraţilor care i-au îngenuncheat. Decizia preşedintelui instanţei europene de a fraterniza cu tagma celor ce au transformat justiţia română într-un motiv de ruşine naţională, care ne-au adus pe locul trei în topul condamnărilor la CEDO, reprezintă nu doar un gest inexplicabil, ci şi o colosală deziluzie.
P.S. Având în vedere că statul român nu are nici o pârghie la îndemână pentru a-l revoca pe Corneliu Bârsan, singura ieşire onorabilă din acest scandal, atât pentru el, cât şi pentru CEDO, este demisia. Şi cât mai rapid. Înainte ca valul de indignare care se face simţit în presa internaţională faţă de sprijinul preşedintelui CEDO pentru soţii Bârsan să nu afecteze iremediabil credibilitatea Curţii Europene a Drepturilor Omului.
