Deși au trecut zece zile de când subsecretarul de stat al SUA Victoria Nuland a criticat liderii central-europeni care profită de apartenenţa la UE şi NATO dar ignoră valorile democratice, diverse voci din PSD încearcă, în continuare, cu disperare, să ne convingă că oficialul american nu s-a referit la ei.
Ultimul pe listă, Valeriu Zgonea, președintele Camerei Deputaților, a arătat, luni, cu degetul tot spre Ungaria, deși mai voalat decât a făcut-o Victor Ponta – „Este vorba de niște decizii care au fost luate în alte Parlamente decât Parlamentul național…”. Cu toții, însă, aleg să ignore evidența. Și anume, faptul că din frazarea discursului rezultă clar că Victoria Nuland nu s-a referit doar la administrația de la Budapesta, ci și la cea de la București.
„Aşa că astăzi îi întreb pe aceşti lideri: Cum puteţi dormi sub umbrela Articolului 5 al NATO noaptea, în timp ce ziua promovaţi „democraţia neliberală”, încurajaţi naţionalismul, impuneţi restricţii presei sau demonizaţi societatea civilă! Pun aceeaşi întrebare şi în legătură cu cei care protejează oficialii corupţi de urmărirea judiciară, evitând Parlamentul atunci când este convenabil pentru ei sau fac afaceri care cresc dependenţa ţărilor lor de o sursă de energie în pofida politicii declarate de diversificare.”
Cuvintele „pun aceeaşi întrebare şi în legătură cu cei…” arată fără dubiu că pe lângă Victor Orban mai există cineva în această parte a continentului care stârnește îngrijorare la Washington. Iar Zgonea știe precis care pot fi consecințele unor astfel de îngrijorări. Le-a simțit pe propria piele. De aia se chinuie și el, cu puterile sale modeste, să pună batista pe țambal și să ceară îndurare.
După ce s-a străduit ani de zile să devină frecventabil în ochii marilor puteri occidentale, a fost nevoie doar de un singur moment, „marțea neagră”, pentru ca sforțarea lui Zgonea și munca unor consilieri și sfătuitori de bună credință să se ducă pe apa sâmbetei. Vraja s-a spulberat, literalmente, peste noapte, după ce s-a arătat capabil să arunce o bombă nucleară în inima statului de drept. Din răsfățatul cinelor la marile ambasade vestice (da, da, nu este o glumă și nici o ironie!) ajunsese să nu i se mai răspundă nici la telefoane.
Ceea ce a priceput, într-un târziu, Zgonea, se pare că nu înțelege, nici acum, Ponta. Ca și acum un an, când a ales să ocolească întâlnirea cu ea, liderul PSD a preferat să o certe pe doamna Nuland, refuzând să accepte faptul că ea este doar un mesager. Și că degeaba spune că „spre deosebire de doamna Nuland, eu nu dau sfaturi in public,” pentru că dacă Departamentul de Stat a ales să i se adreseze astfel înseamnă că nivelul de îngrijorare a atins cota de alarmă.
Culmea este că liderul PSD a ales să dea sfaturi partenerilor de peste Ocean despre cum ar trebui să comunice cu el – „pe un prieten adevărat nu îl cerți la televizor…”, după ce le-a confirmat pe deplin temerile privind modul în care se raportează la justiție.
Chiar nu realizează că intervenția sa în cazul Lukoil, când l-a admonestat pe procurorul care pusese sechestru pe unele dintre activele companiei rusești, nu a făcut decât să confirme ceea ce Nuland spusese explicit și implicit cu doar patru zile în urmă?! De ce s-a mai chinuit din răsputeri în ultimele luni să pară dur cu Rusia (după declarațiile ezitante de la începutul invaziei în Ucraina) dacă stârnește cele mai negre temeri privind un joc duplicitar, amestecându-se și în treburile justiției, și de dragul unei companii rusești?! Adică, în loc să dea un mesaj care să atenueze aceste temeri, a făcut exact opusul.
De ce afirmă că „unui prieten adevarat îi spui „uite, asta am făcut eu bine, asta am făcut eu prost, fii mai deștept decât mine și fă doar lucrurile bune” ca și cum lui nu i s-ar fi adresat nimeni în acest fel? E de notorietate că există cel puțin un emisar al Americii care s-a comportat cu el exact așa cum pretinde că nu i-a vorbit nimeni, iar pe acel om l-a numit, public, „prieten”. Iar acest om, care a văzut în el un posibil președinte cu mult înainte ca aproape oricine altcineva să o facă, spre imensa surpriză a celor care îl auzeau, i-a spus tranșant ce așteaptă țara lui de la orice lider al României. În caz că a uitat, îi reamintesc.
Parteneriatul strategic dintre România și SUA funcționează perfect pe dimensiunile militară și de securitate. Acesta este și motivul pentru care a fost posibilă semnarea acordului extins, în urmă cu trei ani, pe dimensiunile politică și economică. Dar aceste componente scârțâie. De ce? Din cauza clasei noastre politice. Absența implicării totale și profunde a majorității politicienilor și înalților funcționari în reformarea statului și a economiei reprezintă marea neîmplinire a relației dintre cele două țări.
Ce înseamnă asta? Că nu mai este suficient ca un lider român să se angajeze să protejeze și să asigure continuarea cooperării militare și în domeniul securității. Asta ar fi fost mai mult decât suficient pe vremea lui Iliescu și îndeajuns în primul mandat al lui Traian Băsescu. Din al doilea mandat al actualului președinte și cu atât mai mult în viitor, validarea loialității față de parteneriatul strategic se face în funcție de performanțele în reformarea statului și a economiei. Iar la baza acestor reforme stă o justiție independentă. De ce? Pentru că reforma autentică nu poate începe decât acolo unde locul a fost curățat de corupție și hoție.
Dacă nu ai o justiției independentă, scoasă de sub controlul politicului, nu vei putea deparazita statul nici de funcționari corupți, nici de contracte oneroase cu firmele clientelare. Câtă vreme nu se atinge nimeni de acestea, nu poți aduce în loc nici funcționari competenți, nici nu poți avea costuri reduse și servicii de calitate în serviciile publice. Câtă vreme în mâna politicienilor se vor găsi instrumentele pentru obținerea unor averi imense ilicite, nu ai cum să faci reforma clasei politice și implicit nu poate fi materializată dimensiunea politică a parteneriatului.
Câtă vreme nu ai politicieni corecți, funcționari competenți și legături sănătoase între stat și economia privată, nu ai o economie de piață funcțională. Nu ai economie de piață funcțională, autentic concurențială, arbitrată de o justiție imparțială și nu dirijată de la partid în favoarea firmelor de casă, nu vin investiții masive. Nu vin investiții, nu ai economie performantă, nu ai nivel de trai ridicat.
Nu ai economie performantă, nu ai armată competitivă, nu poți fi un aliat de nădejde, ci doar unul ce trebuie veșnic asistat. Nu ai nivel de trai ridicat, nu ai o comunitate alături de care să construiești legături trainice bazate pe principii, valori și obiective comune. Adică nu ai un parteneriat complex, solid, pe termen lung.
Nu există intenții ascunse în parteneriatul României cu Statele Unite, nu există altă logică a dezvoltării comune decât cea expusă mai sus. Toate teoriile conspirației privind interesele malefice ale Americii au fost spulberate de sutele de mii de cablograme dezvăluite de Wikileaks de-a lungul vremii. Dacă SUA ar fi vrut altceva de la noi decât cele enumerate mai înainte ar fi apărut măcar un indiciu. Nu există așa ceva. Nimeni nu a condiționat intrarea României în NATO sau într-un parteneriat extins cu SUA de acordarea unui contract de tip Bechtel sau de cine știe ce alte angajamente oneroase. Tot ce i se cere României este să devină o democrație autentică și o economie performantă, pentru a fi un aliat puternic.
Lui Victor Ponta și tuturor liderilor români care au vrut să afle ce așteaptă America de la noi li s-au explicat în detaliu acest lucruri. În privat și prin mesaje publice. Mesajele au devenit dure, mult mai dure în privat decât cele publice, în clipa în care au apărut semne că liderii români nu doresc să-și asume costurile îndrăznelii de a ataca frontal marile probleme ale țării. Și când au început să aleagă soluțiile de compromis, sperând că pot împăca și capra și varza.
O vreme, America a fost excesiv de tolerantă cu specificul național și a lăsat lucrurile să băltească. În dezavantajul nostru. Acest lucru nu mai este posibil. Există o combinație de factori interni și externi care au ridicat miza democratizării și întăririi României la un nivel fără precedent.
Avem, în primul rând, o Rusie extrem de agresivă care a alocat resurse considerabile pentru a-și impune punctul de vedere aici. Vorbim de miliarde de euro alocați nu doar unor ONG-uri care să scoată cetățenii revoltați în stradă, ci și unor oameni de afaceri conectați la foști șefi de servicii de informații emanați de KGB în vâltoarea revoluției din 1989, unor grupuri media care nu se sfiesc să ne avertizeze asupra a ceea ce ne așteaptă dacă vom îndrăzni să sfidăm Rusia, plus politicienilor care și-au făcut de mult un titlu de glorie din a se opune apropierii României de SUA.
Despre cine vorbesc? Printre mulți alții, despre ONG-urile care se opun chiar și explorării gazelor de șist (secretarul general al NATO i-a identificat fără ezitări drept brațul civil al FSB), despre nababii care se bat pe burtă cu oligarhii Kremlinului, despre televiziunile sponsorizate masiv de „industriașii” cărora Gazprom le vinde gaze la preț preferențial, despre politicienii care au votat, în 2006, pentru ca România să-și retragă intempestiv trupele din Irak.
Ați fi surprinși să constatați cât de străvezii sunt firele care îi unesc pe toți aceștia, chiar dacă, de la distanță, par că nu au nimic în comun. Se promovează, se apără și se alimentează reciproc ca o adevărată rețea clandestină, parașutată în spatele liniilor inamice.
Avem nu doar o Rusie pornită să-și ia revanșa, ci și un cordon de vecini dispuși să-i primească din nou pe ruși cu brațele deschise, pentru prețul potrivit. Și nu mai vorbim doar de Ungaria și Bulgaria, ci și de Cehia și Slovacia, ai căror lideri au ajuns să echivaleze posibila prezență a unor trupe NATO pe teritoriul lor cu o invazia sovietică din 1968 (!!). Plus, recent, Polonia. Noul premier de la Varșovia, Eva Kopacz, a cerut ministrului de Externe să-și revizuiască politica de sprijin față de Ucraina, care amenință, în viziunea sa, să izoleze Polonia. Ce cadou mai bun pentru Rusia?!
Tot acest context ne obligă să jucăm pe sârmă. O Rusie isterizată de faptul că am rămas singurii care nu ne punem în genunchi pentru a-i pupa inelul lui Putin și care se pregătește să lanseze, în trei săptămâni, varianta românească a principalului său canal de propagandă televizată. O garnitură de țări europene dispuse să ne izoleze pentru a-și arăta redescoperita loialitate față de Kremlin. O clasă politică autohtonă înnebunită de gândul că nu va mai putea fura fără a-și asuma un risc imens de a ajunge la închisoare.
Un grup consistent de oameni de afaceri dispuși să finanțeze proteste de stradă și mișcări politice anarhice pentru a submina instituțiile angrenate în lupta anticorupție și a-și recăpăta contractele obscene cu statul. Un nucleu în interiorul Bisericii Ortodoxe care vede Occidentul cam în aceleași culori ca și teroriștii Statului Islamic, drept lăcașul Satanei, izvorul tuturor relelor.
Un segment masiv al societății care, după 25 de ani de jaf și distrugere, are senzația că aceasta este adevărata față a democrației și capitalismului. Milioane de români care pur și simplu nu mai găsesc în ei resurse să creadă că există cineva care le vrea binele, dezinteresat.
Nu sunt suficienți cei ce nu privesc cu ochi buni parteneriatul strategic al României cu Statele Unite? Ba da! Și atunci nu este de înțeles exasperarea care răzbate din tonul Victorie Nuland?! Dacă relația dintre țările noastre are oricum o puzderie de inamici naturali, ultimul lucru de care avem nevoie sunt lideri slabi, cărora li se înmoaie genunchii atunci când ar trebui să reziste presiunilor și temerilor.
Riscul ca nu doar parteneriatul cu SUA, ci întreg parcursul nostru prooccidental să eșueze este uriaș. Din acest motiv, curajul, determinarea și caracterul sunt cele trei calități cheie care trebuie să îl caracterizeze pe viitorul lider al României. Orice semn de slăbiciune din partea acestuia va fi echivalat cu o dezertare. Cine nu pricepe că aceasta este regula de aur în acest joc extrem de dur, va fi măturat fără milă.
Pe de altă parte, în fața României stă și o imensă șansă. Aceea de a inversa trendul defavorabil în care s-a poziționat în ultimii 25 de ani. Dacă până acum, toate celelalte țări din Europa Centrală au făcut ce trebuia, iar noi nu și ca urmare ne-au depășit cu viteză, acum noi suntem de partea bună a istoriei.
Poate, pe termen scurt, politica aceasta obedientă față de Rusia le va aduce avantaje, iar nouă dezavantaje. Dar pe termen lung, este imposibil ca modelul autocratic, mafioto-feudal, al lui Putin să aibă câștig de cauză. Dacă rămânem consecvenți parteneriatului cu Statele Unite și dimensiunile politică și economică devin realitate, în final, vom avea numai de câștigat.
Pentru că tot ce presupune acest parteneriat este oricum folositor României, dar și pentru că demonstrația de loialitate într-un moment dificil ne va oferi un statut de aliat privilegiat. Și s-a văzut în cazul Poloniei câte beneficii au adus deciziile corecte ale liderilor țării, cuplate cu sprijinul masiv al Americii. Liderul care va înțelege această imensă oportunitate și va acționa determinant pentru ca România să o fructifice va scrie istorie.
