Nimic din ceea ce face acum coaliţia PSD-PNL pentru a prelua rapid şi total puterea nu este nou. Acest tandem, să nu uităm, a mai condus România şi în anii 2007-2008, chiar dacă, de formă, Executivul era dominat de liberali. Succesul parteneriatului, care a avut ca fundament susţinerea în Parlament a unui guvern minoritar, s-a văzut inclusiv în miliardele de euro primite în prag de alegeri de baronii locali PSD.
Pentru cine îşi aminteşte vremurile acelea, repopularea masivă a aparatului de stat şi a companiilor publice cu „tehnocraţi” roşii şi galbeni, care îi înlocuiesc pe cei portocalii, nu vine ca o surpriză. Şi declaraţiile iresponsabile ale unor lideri USL care cer deschiderea baierelor bugetului pentru diverse cheltuieli populiste, care în final tot din împrumuturi externe vor fi acoperite, sună familiar. În 2008 negau apropierea iminentă a crizei venite din SUA, astăzi ignoră lecţia dură pe care a primit-o Grecia.
Am mai trecut prin ciclul angajărilor masive în administraţie, menite să hrănească o clientelă politică hămesită după trei ani de opoziţie. Am mai văzut filmul politizării justiţiei şi al încercărilor de a bloca lupta anticorupţie, atunci când Monica Macovei a fost înlocuită cu Tudor Chiuariu. Până aici, nimic nou sub soare.
Elementul cu adevărat şocant de pe agenda 2012 a uniunii PSD-PNL este însă atitudinea faţă de o chestiune de importanţă vitală – resursele energetice. Dependenţa de gazele ruseşti, mai precis. Aici nu mai este vorba de furtişaguri mărunte, ci de interesul naţional în înţelesul său cel mai autentic şi mai profund.
Oricât ar încerca echipa de manipulare a USL să deghizeze subiectul exploatării gazelor de şist într-o temă de conflict politic, Ponta vs Ungureanu, sau una naţionalist-justiţiară, „nu ne vindem ţara”, decizia noului Executiv de a bloca materializarea contractelor cu Chevron are legătură cu o singură întrebare: îşi doreşte România cu adevărat ca la un moment dat să fie independentă energetic sau nu?
Moratoriul „împotriva exploatării gazelor de şist” anunţat de Ponta în chiar prima zi ca premier echivalează cu un răspuns negativ. De ce? Pentru că, aşa cum a fost descris până acum, el blochează de fapt şi procesul de stabilire a nivelului acestor resurse în subsolul nostru. Deşi moratoriul este împotriva „exploatării”, câtă vreme se interzice folosirea fracţionării hidraulice (fracking), nu pot fi săpate nici acele câteva puţuri de la finalul fazei de prospectare, fără de care evaluarea precisă a depozitelor de gaz existente nu poate fi completă. Astfel, poziţia guvernului USL se situează la graniţa dintre absurd şi sabotarea intereselor naţionale.
După cum au repetat de nenumărate ori şi fostul prim-ministru, şi ambasadorul SUA la Bucureşti, şi reprezentanţii Chevron, suntem încă departe de momentul exploatării, care ar trebui să înceapă teoretic peste câţiva ani. De-abia atunci ar trebui ca subiectul folosirii frackingului, această metodă controversată şi foarte contestată, să devină un motiv de a decide dacă ne oprim sau mergem înainte cu extracţia gazelor de şist.
În faza de explorare însă, deoarece numărul de puţuri care se sapă este redus, riscurile sunt aproape zero. Şi în nici un caz mai mari decât cele pe care un guvern şi le asumă atunci când decide să construiască o centrală nucleară, de exemplu – Victor Ponta a anunţat deja că reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă sunt o prioritate. Înainte de a ajunge acolo însă, trebuie mai întâi să ştim dacă avem de ce să ne îngrijorăm cu adevărat. Adică să cunoaştem cât mai precis dacă şi ce rezerve de gaze de şist avem cu adevărat.
Pentru a înţelege poziţia aberantă în care s-au plasat Ponta şi partidele care îl susţin este suficient să ne imaginăm ce ar fi însemnat ca politicienii norvegieni de la finele anilor ’60 să fi impus un moratoriu împotriva exploatării gazelor şi petrolului din Marea Nordului. Care nu ar fi trebuit să se numească aşa, ci doar „moratoriu împotriva forării platoului continental submarin”.
Nu s-ar fi găsit argumente suficiente pentru asta? Cu siguranţă că da. Este suficient să ne imaginăm ce dezastru ecologic ar rezulta dacă una dintre conductele petroliere s-ar sparge. Şi, cu toate acestea, prioritatea guvernelor de la acea vreme a fost proiectarea unor măsuri de siguranţă care să împiedice accidentele, şi nu exacerbarea temerilor privind posibile catastrofe. Raţiunea a învins logica drobului de sare.
Pentru oricine compară Norvegia de astăzi cu Norvegia de acum 50 de ani, devine evident la ce posibilă răscruce se află România în acest moment. Deşi nu combustibilii fosili determină succesul sau eşecul unei naţiuni (uitaţi-vă la Nigeria, de exemplu), ei pot fi combustibilul care să propulseze o ţară într-o altă dimensiune a dezvoltării, cel puţin economice (cazul Emiratelor Arabe Unite).
Argumentele publice ale lui Victor Ponta împotriva exploatării gazelor de şist – protejarea mediului, prevenirea unor seisme accidentale – sunt argumentele pe care le folosesc ecologiştii şi partidele de stânga, în general, în toate ţările unde se pune această problemă. Cu o singură diferenţă majoră. În marea majoritate a cazurilor, ele au fost puse pe tapet înaintea începerii extracţiei, nu în faza de prospectare.
Şi în Polonia a început forarea de puţuri prin fracţionare hidraulică. Şi în Polonia există proteste şi oameni care ar prefera ca pe acele terenuri să se facă mai degrabă agricultură, dar imperativul asigurării independenţei energetice a prevalat. Principalul argument, care este valabil şi la noi: industrializarea bine controlată de către un stat responsabil, în acord cu cele mai exigente standarde de mediu, implică riscuri minimale, acceptabile.
De ce s-a grăbit Guvernul Ponta să blocheze chiar şi explorarea rezervelor de gaze de şist? Pentru că, dacă ea va confirma estimările iniţiale, şi anume că dimensiunea depozitelor de gaz este de ordinul sutelor de miliarde de metri cubi, le va fi mult mai greu să justifice în faţa opiniei publice blocarea extracţiei. În stadiul de acum, când totul se bazează pe calcule pe hârtie, independenţa energetică a României poate fi tratată drept o himeră. Cu dovezi solide, nimeni nu o va putea împiedica să devină tema numărul unu pe agenda publică.
Întrebarea principală este însă: de ce îşi doreşte USL ca România să rateze o asemenea oportunitate? La urma urmei, dacă „revoluţia energetică” românească ar deveni realitate în mandatul lor, ar avea şi ei de câştigat. Şi economic, şi politic. De ce şi-ar sabota o şansă importantă de a marca puncte electorale consistente?
Evident, răspunsul nu are nici o legătură cu temerile paşnicilor clerici şi mireni din Bârlad şi nici cu ale tinerilor îndrăgostiţi de plajele de la Vama Veche şi Costineşti.
Prima explicaţie, şi cea mai facilă în acelaşi timp, ţine de interesele marelui vecin de la Răsărit. Nu trebuie să fii nici paranoic, nici expert în geopolitică pentru a şti că ţara care s-ar supăra cel mai tare dacă România şi-ar acoperi integral nevoia de gaz din producţia internă ar fi Rusia.
Întâmplarea a făcut ca, în luna martie, în timp ce la Bârlad se demonstra împotriva exploatării gazelor de şist, să mă fi aflat la Tokyo, unde subiectul independenţei energetice doare mai tare ca niciodată, după ce catastrofa de anul trecut a dus la închiderea preventivă a tuturor centralelor nucleare. De la distanţă, imaginile cu preoţi şi activişti de partid îmbrăcaţi în costume populare purtând pancarte pe care scria „Chevron, go home!”, pe care Antenele le-au difuzat obsesiv, au părut şi mai stranii.
În acel context, un parlamentar japonez interesat de România nu s-a putut abţine să nu mă întrebe cum îmi explic că într-o ţară în care nici măcar în Bucureşti societatea civilă nu iese în stradă să protesteze împotriva dezastrului din spitale, sau a corupţiei, spiritul militant înfloreşte, iată, la Bârlad, şi încă pe un subiect atât de departe de îngrijorările mult mai presante de fiecare zi. Nu am avut un răspuns precis.
Cu toate acestea, cine a citit cărţile scrise de foştii ofiţeri KGB evadaţi din lagărul comunist în anii ’80 nu poate decât să dorească societăţii civile din Bârlad să nu descopere peste câţiva ani ceea ce au aflat mult mai târziu tinerii din Republica Federală a Germaniei care se legau cu lanţuri de gardurile bazelor americane şi cei ce protestau în alte capitale occidentale împotriva armelor nucleare. Şi anume că, în ciuda bunei-credinţe care i-a animat, nu au fost nimic altceva decât instrumente folosite de statul sovietic pentru a opri din interior o cursă a înarmării căreia nu îi mai puteau face faţă economic. Să sperăm că şi protestele ecologiştilor de la noi sunt întotdeauna doar urmarea îngrijorărilor sincere, şi nu ecoul strigătului de disperare al unei ţări care pierde şi competiţia tehnologică.
Revenind la politicieni, nu există nici un motiv care să ne facă să credem că reţeaua de influenţă sovietică din România ar fi fost dezactivată după 1990 şi nici că aspiraţia reducerii dependenţei României de gazele ruseşti nu s-ar afla printre ţintele lor. Iar faptul că atât liderii PSD, cât şi cei ai PNL au vorbit atât de rar în decursul anilor despre nevoia de a face din Nabucco o prioritate europeană nu este de natură să liniştească pe nimeni.
La fel de adevărat este însă că ar fi prea simplist să credem că aceasta este singura explicaţie posibilă pentru decizia inexplicabilă a Guvernului Ponta. Este suficient să ne uităm, de pildă, la faptul că în calendarul creşterii preţului la gaze pe următorii şase ani, noua putere menţine propunerea fostului Executiv de a lua în calcul diversificarea surselor de gaze, urmând a fi incluse şi gazele de şist. Această informaţie prezentată în exclusivitate de Hotnews intră în contradicţie flagrantă cu moratoriul anunţat de Ponta. Vrea sau nu vrea noul guvern să mizeze pe gazele de şist?
Aici intervine a doua explicaţie posibilă. Ea derivă din obsesia lui Adrian Năstase, care şi-a justificat înfrângerea în faţa lui Traian Băsescu prin faptul că acesta, şi nu el, s-a bucurat de susţinerea americanilor. Mit sau adevăr, această idee a răzbătut adesea în argumentaţia fostului lider al PSD atunci când aducea vorba de maşinaţiunile oculte cărora le-a căzut victimă. În acest scenariu şi-ar putea găsi locul şi faptul că prima concesiune a perimetrului Bârlad a fost acordată de Adrian Năstase firmei lui Frank Timiş pe data de 9 decembrie 2004, adică exact între cele două tururi de scrutin prezidenţial, când posibilitatea ca victoria să-i scape din mâini începuse să prindă contur.
Având în vedere că, în final, concesiunea a trecut de la Frank Timiş la Chevron, a fost ea o ofrandă pentru îmbunarea „zeilor” americani, după modelul Bechtel? Greu de spus, dar, dacă a fost aşa, putem înţelege de ce liderii PSD şi-ar dori ca ei să fie aceia care vor aproba, în final, după o oarecare negociere de culise, reluarea explorării şi ulterior exploatării gazelor de şist.
Dacă logica lui Adrian Năstase a fost preluată de Victor Ponta şi susţinătorii săi, atunci ce se întâmplă în privinţa acestor resurse are mai puţin de-a face cu ruşii şi mai mult cu americanii. Dacă acordarea celor trei perimetre din Dobrogea firmei Chevron a fost privită ca o încercare a lui Ungureanu de a securiza sprijin politic american, atunci nu e de mirare că adversarii şi-au dorit să fie ei cei ce dau undă verde. Chiar dacă asta presupune un mic joc de scenă în care se lasă greu înduplecaţi.
Există şi posibilitatea ca ambele scenarii să fie valide. Adică, o parte din USL joacă mai degrabă cartea intereselor ruseşti, iar altă aripă speră, într-un mod cam golănesc şi relativ pueril, să câştige bunăvoinţa americanilor. Dintre două rele, varianta secundă ar fi în mod cert cea mai puţin nocivă. Oricare ar fi însă adevărul, jocul trebuie să înceteze. Miza este prea mare.
Putem dezbate şi chiar organiza un referendum în care să optăm pentru a amâna exploatarea până ce vor fi inventate tehnologii mai sigure; putem face precum Polonia – să înaintăm prudent şi să ne asigurăm că nici o companie nu îşi maximizează profitul cu preţul distrugerii mediului; putem creşte redevenţele; putem obliga companiile petroliere să ofere extragaranţii care să acopere toate costurile în cazul unor accidente şi multe altele care să-i convingă pe toţi românii că nimeni nu va profita de resursele noastre. Dar toate acestea trebuie făcute numai după ce ştim ce avem sub picioare. Pentru că riscurile pe care le implică explorarea sunt totuşi minimale.
Ce ţară din lumea asta poate refuza să afle dacă stă pe o resursă energetică colosală, care ar putea contribui decisiv la bunăstarea cetăţenilor ei şi i-ar putea asigura în câţiva zeci de ani o independenţă economică şi politică la care nu a avut acces niciodată în toată istoria sa?! Ce fel de politician îşi poate asuma răspunderea de a da cu piciorul unei şanse care ar putea schimba radical traiectoria naţiunii sale?
