Prăbuşirea încrederii populaţiei în PDL nu se datorează doar campaniei mediatice agresive duse de televiziunile oamenilor de afaceri isterizaţi că au fost tăiaţi de la porţia de bani publici cu care se învăţaseră. Şi nici doar liderilor de sindicat care dirijează protestele de stradă şi grevele după cum le dictează afiliaţiile politice şi interesele financiare. Şi nici doar refuzului unei mari părţi a funcţionarilor de stat sau pensionarilor de a accepta că România nu îşi mai poate permite un fond de cheltuieli publice cu mult mai mare decât taxele şi impozitele pe care reuşeşte să le adune de la firmele şi persoanele private.
Marea problemă a principalului partid de guvernământ este că foarte mulţi români nu cred că măsurile dureroase pe care statul le ia acum garantează că în viitor vom trăi mai bine. Că pilula amară pe care suntem nevoiţi să o înghiţim ne va însănătoşi. Că sacrificiile prezentului îşi vor găsi compensarea într-un interval rezonabil de timp.
Totul pleacă de la modul în care statul îşi ajustează cheltuielile. Pentru ca această operaţiune extrem de dureroasă să nu alieneze pe toată lumea – aşa cum s-a întâmplat -, ea ar fi trebuit să se ghideze după două principii. Primul: să nu îi afecteze deopotrivă şi pe funcţionarii performanţi, şi pe cei slabi. Al doilea: să fie însoţită explicit de un program îndrăzneţ de creştere a performanţelor administraţiei.
Deşi strâns legate între ele, ambele principii au fost ignorate. Toţi angajaţii plătiţi din bani publici au fost „ajustaţi” cu barda, tăindu-li-se acelaşi procent din salarii, indiferent de cât de valoroşi erau sau cât de mult munceau. Chiar toţi funcţionarii din Ministerul de Finanţe sunt la fel de competenţi? Chiar toţi muncesc la fel de mult? Nu cred! Şi atunci de ce, în interiorul unui birou cu 20 de oameni, cel mai valoros şi harnic angajat să piardă procentual la fel de mult ca şi cel mai puturos sau, pur şi simplu, incapabil? Nu era mai firesc ca funcţionarul model să nu piardă absolut nimic, iar cel incompetent să fie dat afară?
Sigur că, pentru a putea spune precis cine merită să rămână şi cine nu, cine merită să îşi ia salariul întreg sau chiar să îi crească şi cine să piardă un sfert, ar trebui să existe un mecansim de evaluare just, complex şi continuu.
De ce PDL nu s-a zbătut să introducă o procedură de inventariere a capacităţilor şi performanţelor tuturor angajaţilor statului, încă din 2009, atunci când era clar deja că, mai devreme sau mai târziu, se va ajunge la concedieri? Din acelaşi motiv pentru care nu au făcut-o nici PSD şi nici PNL: o combinaţie banală de prostie şi lene. Însă, dacă ar fi făcut-o, azi le-ar fi prins tare bine. Deoarece, bazându-se pe ea, ar fi putut împărţi povara reducerilor salariale mai judicios: mai mult pe umerii celor care nu îşi fac treaba şi mai puţin sau chiar deloc pe cei ai funcţionarilor performanţi.
Dacă ar fi legat măsurile de austeritate de evaluarea competenţelor, PDL ar fi reuşit să evite ceea ce s-ar putea să îi coste foarte mult pe termen lung, şi anume frustrarea generală şi profundă a tuturor celor plătiţi din bani publici. Prin aplicarea selectivă a reducerilor, atitudinea faţă de partidul care le pune în practică ar fi fost mai nuanţată: în continuare, o parte şi-ar fi manifestat ostilitatea, dar alţii nu doar că ar fi rămas neutri deoarece salariile le-ar fi rămas neatinse, ci chiar ar fi apreciat strategia în urma cărora le-au fost recunoscute meritele.
În plus, trierea competenţelor ar fi însemnat şi primul pas spre satisfacerea celui de-al doilea principiu: creşterea performanţelor administraţiei. În mod normal, mediul de afaceri privat ar fi trebuit să exulte de entuziasm faţă de măsurile Guvernului, care, în esenţă, sunt corecte. Scepticismul majorităţii oamenilor de afaceri vine din faptul că reducerea cheltuielilor nu este suficientă dacă nu este însoţită şi de creşterea eficienţei administraţiei. Birocraţia, lipsa de flexibilitate, lipsa de ingeniozitate din partea instituţiilor statului în găsirea unor soluţii care să vină în întâmpinarea problemelor investitorilor îi dor pe aceştia la fel de mult ca povara unui stat supradimensionat şi cheltuitor.
Tăierea salariilor într-o manieră comunistoidă şi lipsa unui program concret de armonizare a priorităţilor instituţiilor statului cu nevoile cetăţenilor şi ale oamenilor de afaceri sunt cele două motive pentru care numărul celor entuziasmaţi de disponibilitatea PDL de a-şi asuma costurile politice evitate ani la rândul de toate celelalte partide este foarte mic. Atât de mic încât, foarte curând, eforturile preşedintelui Băsescu de a-şi sprijini partidul s-ar putea dovedi inutile.
Toate instrumentele politice care pot fi utilizate pentru sprijinirea unui partid în ciuda nemulţumirii majorităţii cetăţenilor au o capacitate limitată de acţiune, iar uneori succesul lor implică pierderi mult mai mari pe termen lung. De aceea, atât cât încă mai au puterea în mână, liderii PDL ar trebui să înceapă să îşi facă singuri treaba şi să se bazeze mult mai puţin pe suportul Cotrocenilor.
Chiar dacă este foarte târziu, bugetul pe 2011 încă mai poate fi ajustat pentru a răspunde nevoii fundamentale de corelare a măsurilor de austeritate cu imperativul modernizării statului. Este singura şansă prin care îşi pot recâştiga o parte din electoratul care i-a adus la putere în 2008. Dacă nu vor face acest lucru şi se vor baza pe speranţa că vor reuşi să păcălească alegerile din 2012 cu pomeni electorale, PDL riscă să dispară de pe principala scenă politică a ţării pentru mulţi ani de-acum încolo.
