Ambasadoarea României în Canada explică pentru RL de ce românii mai au încă nevoie de vize ca să viziteze Canada şi lasă să se înţeleagă că oficialii de la Bucureşti au neglijat relaţia cu Ottawa, iar această neglijenţă se traduce în absenţa unor mari investiţii canadiene. Ambasadoarea Ştefoi constată că, în această perioadă de criză, România ar fi putut profita de situaţia mai bună a Canadei pentru a atrage investitori. Păstrând rigorile diplomatice, Elena Ştefoi trage însă concluzia că în contextul competiţiei globale „deciziile şi angajamentul la nivel de lideri politici sunt esenţiale, mai ales pentru promovarea unor proiecte care privesc investiţiile strategice şi securitatea”.
Ministrul Teodor Baconschi a fost în Canada, unde a inaugurat şi noul consulat de la Vancouver. Această vizită dă o nouă perspectivă ridicării vizelor?
E.Ş.: Orice vizită la nivel de ministru ar trebui să avanseze, dacă nu să rezolve, anumite dosare bilaterale. Conform declaraţiilor parlamentarilor de la Bucureşti şi de la Bruxelles, vizele sunt o chestiune de mare interes, cu potenţial iritant nu doar între cele două capitale, ci şi în relaţia UE-Canada.
Care sunt, de fapt, principalele obstacole care stau în calea eliminării vizelor dintre Canada şi România?
E.Ş.: În plan bilateral, Ottawa are un set de criterii tehnice care trebuie îndeplinite şi în acest moment noi mai avem probleme doar cu rata de refuz, care a înregistrat în ultimii ani o traiectorie descendentă, fără să se situeze însă sub pragul critic de 4%. După misiunea de evaluare 2008, partea canadiană remarca progresele, apreciind profesionalismul autorităţilor române de resort. Ministerul canadian care gestionează dosarul admite că nu mai e nevoie de o nouă inspecţie. În relaţia UE-Canada, pe fondul negocierilor unui Acord cuprinzător de liber schimb, problematica vizelor continuă să fie pe agendă, alături de alte aspecte senzitive, precum deciziile privind comecializarea produselor de focă sau nisipurile petroliere. La summiturile UE-Canada din 2007 şi din 2008, cele două părţi se angajau să finalizeze procesul pentru toate statele membre, respectiv pentru România şi Bulgaria, ultimele intrate în Uniune. La summitul din 2009, vizele s-au aflat pe agendă, dar n-au mai fost discutate din «lipsă de timp». Peste două luni, Canada a reimpus vizele pentru cehi, deşi în paralel le-a ridicat pentru croaţi. Încă în intervalul premergător disputelor intraeuropene privind minoritatea romă şi amânarea extinderii spaţiului Schengen, Ottawa a decis să-şi schimbe radical legislaţia privind imigraţia şi refugiaţii. Pachetul de legi adoptat în acest sens va intra în vigoare, treptat, începând din luna noiembrie a.c., ceea ce ar putea uşura rezolvarea problemei.
De ce ar fi mai complicat pentru România să obţină ridicarea vizelor cerute de Canada?
E.Ş.: Dincolo de aceste obstacole, ar trebui poate să menţionăm şi lipsa noastră de consens, atât de necesar pentru a face lobby coordonat, pentru a ne valorifica atuurile şi negocia interesele. Suntem solidari când e vorba să ne plângem de discriminare, dar nu prea putem lucra transpartinic şi coerent pentru a obţine ceea ce ni se cuvine. De obicei, când contextul politico-diplomatic ne e favorabil, nu suntem pregătiţi tehnic, iar când ajungem să îndeplinim standardele tehnice, constatăm că a trecut momentul potrivit. Uneori vocile publice par mai degrabă dispuse să preia argumentele celor care cred că nu merităm drepturile europene. Nu cumva e şi acesta un obstacol greu de surmontat când e vorba de teme precum spaţiul Schengen sau vize ?
De aproape 15 ani nu a mai fost într-o vizită oficială în Canada nici un ministru de Externe. Această absenţă sugerează că România nu are interese în această ţară, în care, pe de altă parte, există o comunitate foarte mare de români?
E.Ş.: România are fără îndoială interese în Canada, cu care am dezvoltat o relaţie diplomatică de peste 90 de ani. Canada are şi ea interese în România şi a făcut eforturi să le promoveze chiar în condiţiile unei guvernări minoritare, când deplasările peste hotare sunt strict limitate, întrucât miniştrii sunt şi parlamentari. Premierul Canadei a fost în România în 2006 la Sommet-ul Francofoniei şi în 2008 la Summitul NATO. Preşedintele Senatului de la Ottawa şi ministrul Comerţului Internaţional au vizitat România în 2009. În 2010 un nou ministru al Comerţului Internaţional canadian s-a oprit pentru o zi la Bucureşti, în cadrul unui turneu regional.
Dar oficialii români au ocolit Canada, deşi aici există o comunitate mare de români. De fapt, câţi români trăiesc în Canada?
E.Ş.: Absenţa miniştrilor români de Externe în spaţiul canadian poate însemna în primul rând faptul că în ultimul deceniu şefii diplomaţiei au dedicat inevitabil mai mult timp şi mai multă energie priorităţilor europene, iar deplasările peste Ocean au vizat exclusiv parteneriatul cu SUA. În acelaşi timp, cel puţin din 2005 încoace, de când s-au succedat 5 miniştri la MAE, programarea şi păstrarea pe agendă a unor deplasări s-au dovedit mai dificile decât ar fi trebuit să fie. Oricât am invoca distanţele geografice şi dificultăţile tranziţiei, trebuie să observăm însă că ţările din jurul nostru au reuşit să menţină un ritm regulat al întâlnirilor la nivel înalt cu Ottawa. Nu toate aceste ţări au o comunitate de valoarea şi dimensiunile celei româneşti, care se ridică, în statisticile oficiale canadiene, la peste 210.000, deşi avem motive să credem că e mult mai mare.
Ce probleme ar putea fi rezolvate de o vizită a preşedintelui român în Canada?
E.Ş.: În 1998, preşedintele Constantinescu s-a aflat în vizită oficială în Canada, însoţit de ministrul de Externe. În 2004, preşedintele Iliescu a participat la inaugurarea Pieţei României din Montreal, în contextul aniversării a 85 de ani de relaţii diplomatice, dar vizita sa n-a fost una oficială, deşi s-a întâlnit cu premierul federal la reşedinţa sa privată din Montebello. Totuşi, când competiţia globală e atât de acerbă, deciziile şi angajamentul la nivel de lideri politici sunt esenţiale, mai ales pentru promovarea unor proiecte care privesc investiţiile strategice şi securitatea.
România şi Canada au încheiat Acordul în domeniul securităţii sociale, care urmăreşte perioadele de cotizare la pensie realizate pe teritoriul ambelor state şi modalităţile de plată, dar Parlamentul canadian amână să-l ratifice. Când anticipaţi că ar urma să intre în vigoare? Câţi oameni ar urma să beneficieze de acest acord?
E.Ş.: Acordul a fost semnat în 2009 şi ratificat de Parlamentul României, urmând să fie ratificat şi de Legislativul canadian. Conform prevederilor din Articolul 28, el va intra în vigoare în prima zi a celei de-a patra luni care urmează lunii în care Bucureştiul va primi de la partea canadiană notificarea scrisă privind îndeplinirea tuturor condiţiilor interne. Nu există o aproximare oficială a numărului celor care vor beneficia de prevederile acestui Acord.
Centrala de la Cernavodă, începută înainte de 1989, după un proiect canadian, funcţionează doar cu două reactoare, în vreme ce investitorii care construiau reactoarele 3 şi 4 s-au retras. Firmele canadiene de profil nu au fost curtate de partea română să participe la finalizarea centralei de la Cernavodă?
E.Ş.: Nu ştiu dacă problema se pune în aceşti termeni, autorităţile române din sectorul nuclear sunt în contact permanent cu omologii canadieni. România a anunţat, pe diverse canale, că e decisă să construiască reactoarele 3 şi 4 păstrând tehnologia canadiană CANDU, dar compania de resort, AECL, se află ea însăşi într-un proces de privatizare. Pe de altă parte, retragerea unor investitori din proiecte care vizează reducerea dependenţei energetice a unor ţări pare un fenomen la modă…
Care ar fi sectoarele de interes ale investitorilor canadieni?
E.Ş.: Aş enumera agricultura, energia regenerabilă, transportul maritim, mineritul, construcţiile, proiectele de infrastructură.
Ce-i opreşte pe investitorii canadieni interesaţi în aceste domenii să vină în România?
E.Ş.: Teoretic, nu-i opreşte nimic, cum nu-i opreşte nici pe norvegieni, chinezi sau qatarezi, mai greu e probabil să nu plece după primele încercări. Unii chiar au venit la timp, alţii caută încă drumul. Pe piaţa investiţiilor e însă, după cum toată lumea ştie, o competiţie extrem de dură, iar capitalele lumii, atente la evoluţiile globale, chiar pun în practică strategii de atragere a fondurilor şi de promovare a oportunităţilor. Paradoxal, deşi noi avem o tradiţie cu companii precum Bombardier sau SNC Lavalin, plus mândria succesului de la Cernavodă – şi, nu-i aşa?, de obicei succesul atrage succes -, canadienii au fost convinşi să rămână, în ultimul deceniu, mai degrabă în ţări din Balcani şi în vecinătatea noastră estică.
Ministerul Economiei a testat piaţa canadiană de când sunteţi dvs. ambasador?
E.Ş.: Ministerul la care vă referiţi are doi consilieri economici pe spaţiul canadian, unul la Montreal şi altul la Toronto. Am avut, în 2007, o vizită a fostului secretar de stat Iuliu Winkler, care s-a oprit pentru o zi şi la Ottawa, unde i-am facilitat o întâlnire cu omologul său din ministerul de resort.
În ultimii ani de când se află în criză, România a căutat oportunităţi în Canada?
E.Ş.: Există oarecare apetenţă pentru desfăşurări analitice, unii parlamentari şi-au exprimat chiar speranţa că România ar putea beneficia de expertiza şi resursele Canadei, dar până la căutarea propriu-zisă a oportunităţilor şi valorificarea lor e mare distanţă.
S-a discutat în trecut despre înfiinţarea unei catedre universitare pentru studiul limbii şi civilizaţiei române la Ottawa. Unde s-a blocat acest proiect?
E.Ş.: În 2009, conform mandatului, ambasada a iniţiat discuţii cu Universitatea Carleton, care şi-a exprimat interesul în acest sens. A fost trimis la Bucureşti un proiect al documentului care urma să fie negociat, dar Ministerul Educaţiei şi Institutul Limbii Române ne-au anunţat că trebuie să stopăm demersurile, întrucât nu există bugetul necesar. Sperăm ca ieşirea din recesiune să facă posibilă reluarea proiectului. Cu prilejul recentei vizite a ministrului român de Externe în Canada a fost însă marcată deschiderea unui lectorat similar la Toronto.
Câţi canadieni au dreptul să voteze la alegerile din România? Dacă s-ar pune în aplicare votul prin corespondenţă, cam cât de mulţi credeţi că ar vota?
E.Ş.: Toţi românii care au documente valabile au dreptul să voteze, nu toţi au însă şi posibilitatea, pentru că în Canada secţiile de vot pot fi organizate doar la sediile misiunilor diplomatice, iar distanţele dintre cele 4 oficii pe care le avem în prezent, după deschiderea Consulatului general de la Vancouver, sunt de sute sau chiar mii de kilometri. Nu pot face predicţii şi avansa cifre, însă nu mă îndoiesc că ar vota cu mult mai mulţi decât au făcut-o până acum.
CV Elena Ştefoi, 55 de ani
2005-prezent – ambasador al României în Canada
2001-2005 – consilier al ministrului de Externe, director al Direcţiei de Planificare Politică din MAE
1999-2001 – consul general al României la Montreal
1993-1998 – redactor-asociat al trimestrialului „East European Constitutional Review”, editat de Facultatea de Drept din Chicago
1993-1997 – redactor-şef al revistei „Dilema”
1990-1993 – secretar general de redacţie al revistei literare „Contemporanul”
1990-1997 – corespondent permanent al RFI pentru România
1980-1987 – profesor de istorie
1980 – Facultatea de Istorie-Filosofie, Universitatea Bucureşti
„Cel puţin din 2005 încoace, de când s-au succedat 5 miniştri la MAE, programarea şi păstrarea pe agendă a unor deplasări s-au dovedit mai dificile decât ar fi trebuit să fie. Oricât am invoca distanţele geografice şi dificultăţile tranziţiei, trebuie să observăm însă că ţările din jurul nostru au reuşit să menţină un ritm regulat al întâlnirilor la nivel înalt cu Ottawa.”
„Canadienii au fost convinşi să rămână, în ultimul deceniu, mai degrabă în ţări din Balcani şi în vecinătatea noastră estică.”
