Europenii s-au săturat să tragă de România, să o țină pe drumul drept, să-i tot spună care sunt regulile de bună purtare și care sunt lucrurile reprobabile pe care n-ar trebui să le facă niciodată. Uneori, prieteni izolați ai țării, cum e actualul președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, încearcă să deschidă culoare pentru noi, dar elitele noastre politice fie nu sunt pregătite, fie sunt doar indiferente, așa că, în afară de efuziunile de mulțumire, n-au nimic de adăugat.
Nu există planuri despre ce vrea să facă România pentru a se înfige în miezul chestiunii europene și nici despre cum se va descurca dacă va fi lăsată să aștepte sine die la ușile Spațiului Schengen sau la porțile Zonei Euro. Uniunea Europeană va funcționa cu mai multe viteze, după cum sugerează destule evenimente și luări de poziție, în vreme ce România stă înțepenită, incapabilă să ia decizii și să se miște în ritmul alert al lumii din jurul ei. Bucureștiului i s-a oferit ocazia să joace o carte importantă în UE, dar a refuzat-o sau nu poate face nimic, fiindcă guvernul e, la rândul lui, gripat de tot felul de interese de grup.
Când a venit președintele Franței în România, cu propunerile lui privind modificarea Directivei UE referitoare la muncitorii detașați, nici președintele, nici ministrul de Externe n-au știut cum să-l ajute, pentru a cere ceva important în schimb, cum este primirea țării în Spațiul de Liberă Circulație. Sau măcar o soluție de viitor în acest sens. Cu toate că a avut multe oportunități, Bucureștiul nu și-a găsit niciun susținător puternic printre marile puteri europene. E, poate, pentru prima dată în istorie când România nu se poate baza pe niciuna dintre țările care contează în Europa.
Aderarea la Schengen e importantă nu doar pe teren, ci și din punct de vedere simbolic, pentru că va contura în viitor granițele Europei.
Primirea țării în acest spațiu e dificilă, fiindcă România e în tandem cu Bulgaria, iar Sofia nu e prea interesată. O ieșire din acest cuplu ar fi în favoarea Bucureștiului, dar nu există încă o ipoteză de lucru pentru o astfel de variantă. Apoi, cu toate că din punct de vedere tehnic țara și-a asigurat granițele, încercările PSD de modificare a legilor anticorupție creează neîncredere. „Sunt prea multe temeri privind controlul frontierelor și corupția“, a răspuns premierul olandez, Mark Rutte, propunerii președintelui Comisiei Europene cu privire la lărgirea spațiului Schengen cu România și Bulgaria. Cele două țări „mai au un drum lung de parcurs“, a adăugat și ministrul german de Interne, Thomas de Maizière. Dincolo de mizele electorale ale declarațiilor celor doi, există o realitate imediată, pentru că un vameș corupt poate oricând permite intrarea în spațiul european a unor transporturi care se dovedesc periculoase sau poate închide ochii pentru persoane cu legături în grupări teroriste, de aceea România trebuie să‑și mențină legislația și bunele practici în domeniul anticorupției.
România nu se află în cea mai bună formă: obiectivele de politică externă sunt neclare, guvernului PSD nu-i pasă de cerințele UE în domeniul Justiției pentru o integrare completă și nu există nicio strategie care să repoziționeze Bucureștiul în UE, în așa fel încât să profite de căderea în dizgrație a Poloniei și Ungariei.
De ce nu privește România spre Europa? Uneori, Liviu Dragnea, creierul coaliției de guvernământ, explică mai mult sau mai puțin direct acest lucru: pentru că țara nu e o colonie.
E felul liderului român de a ataca UE, fără să aibă curajul fruntașilor de la Budapesta și Varșovia, de a spune lucrurilor pe nume, și nici capacitatea celor două țări de a profita de fondurile europene sau de a se poziționa cu forță la Bruxelles.
