Iată că a venit momentul unui nou raport de monitorizare a României în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV) stabilit cu Uniunea Europeană. Ca la fiecare raport, ziariştii care ştiu că evaluăm la Centrul Român de Politici Europene efectele acestui Mecanism mă întreabă nerăbdători când se activează sancţiunile prevăzute împotriva României. De cealaltă parte, la Bruxelles lumea este dezamăgită şi nerăbdătoare. Concluzia inevitabilă este că MCV a fost ineficient. Nu vreau să contrazic neapărat această concluzie, ci mai degrabă să o nuanţez. A fost ineficient raportat la ce? Se aştepta cineva ca doar pentru că ne monitorizează Comisia Europeană corupţii să se dorească la puşcărie pentru ca să iasă ţara bine în rapoartele de la Bruxelles? Nu cred.
Bine, atunci, dacă UE este nemulţumită, dacă noi, cei din ONG-uri şi publicul larg, suntem nemulţumiţi, de ce nu se impun sancţiunile şi gata? Întrebarea este perfect legitimă. Dar adevărul este că sancţiunea formală nu a fost gândită pentru a fi aplicată. Din păcate, UE nu are multe instrumente de control asupra unui stat membru pe domeniul justiţie şi afaceri interne, unde domină cooperarea interguvernamentală, deci statele sunt suverane. Sancţiunea maximă formal în cadrul MCV este nerecunoaşterea sentinţelor judecătoreşti din România în alte state membre (tehnic vorbind, statele membre nu ar fi obligate să le recunoască). S-a ştiut asta de la bun început, că nu este o sancţiune convingătoare, în sensul că aceia care iau decizii proaste, care subminează lupta cu corupţia, politicieni şi magistraţi în special, nu ar fi direct afectaţi. În schimb, excluderea de fapt a României din zona europeană de cooperare judiciară ar afecta cetăţenii simpli, oamenii de afaceri cu procese în domeniu şi chiar investitorii europeni în România.
E drept că ar fi o palmă politică serioasă pe obrazul României, dar practica a arătat că atunci cînd e vorba de interesul propriu, politicienii nu se sinchisesc de palme pe obrazul României. Dar mai grav este că, dacă s-ar aplica această sancţiune, povestea s-ar termina în coadă de peşte pentru toţi, spre deliciul băieţilor răi: România ar fi sancţionată, cetăţenii şi investitorii ar plăti costuri economice şi atât. UE şi Comisia, în special, îşi vor pierde chiar instrumentul de monitorizare şi presiune asupra clasei politice de la Bucureşti. Deci aplicarea sancţiunii nu i-ar sprijini pe cei care promovează onestitatea publică în România, dimpotrivă. De cealaltă parte, este evident că România nu şi-a îndeplinit obiectivele de referinţă stabilite înainte de aderare în cadrul MCV. Asta spun şi Comisia, dar şi o majoritate covârşitoare a experţilor pe care noi la CRPE i-am chestionat (mai mult de 80 de ziarişti care scriu pe domeniu şi oameni din ONG-urile de profil). Iată-ne deci în faţa unei dileme: avem o ţară monitorizată unde lucrurile se mişcă greu, dar unde sancţionarea mai mult ar dăuna decât ar ajuta.
Desigur, există posibilitatea teoretică a înăspririi sancţiunilor. S-a vorbit în mai multe rânduri despre posibila condiţionare a aderării la spaţiul Schengen (care ar trebui să se întâmple anul viitor) sau de condiţionarea accesului la fonduri europene de progrese în zona justiţie şi anticorupţie. Varianta rămâne pe masă ca posibilitate, sunt state în UE, mai ales dintre cele care au ridicat suspiciuni înainte de aderarea României, care flutură această idee. Ba chiar, din sondajul nostru a reieşit că peste 60% din cei chestionaţi ar agrea înăsprirea sancţiunilor pentru România. Acest procent ne-a mirat până şi pe noi, cei care am realizat cercetarea (găsiţi raportul de cercetare pe site-ul www.crpe.ro), pentru că venea contra consensului politic cum că România doreşte încetarea monitorizării. Din motive diferite, toate partidele parlamentare doresc acest lucru, dar iată că din cercetarea noastră reiese o majoritate a practicienilor din domeniu ce spun invers: nu doar că nu dorim încetarea monitorizării, ci păstraţi-o şi puneţi sancţiuni mai dure. Cu toate acestea, nu cred că se va întâmpla. Măcar pentru simplul motiv că în Consiliul UE România însăşi ar trebui să fie de acord cu acest lucru. Ca şi guvernul bulgar, pentru că şi ei sunt incluşi în MCV.
Dar cred că greşim fundamental dacă vom concentra dezbaterea pe sancţiuni, fie că le vrem aplicate, fie că le vrem înăsprite. Dincolo de sancţiunile formale, MCV, ca instrument politic, funcţionează lent şi parţial, dar o face. Atunci când îl evaluăm ar trebui să ne punem întrebarea: ce ar face politicienii noştri în lipsa acestei monitorizări europene? Nu ar trebui să-l evaluăm doar raportat la aşteptările noastre, ci raportat situaţia reală. Şi, din păcate, o mână de oameni răspândiţi prin presă, Procuratură şi pe la Bruxelles, în indiferenţa populaţiei generale şi cu ostilitatea majorităţii politicienilor, menţin presiunea contra corupţiei la Bucureşti. Aceasta este realitatea, resursa simbolică cea mai importantă vine de la Bruxelles şi nu avem încă suficiente resurse interne pentru a ne curăţa de unii singuri. Trebuie plecat de la această concluzie tristă, dar realistă, atunci când măsurăm progresul.
Iar raportat la cele patru criterii de referinţă, situaţia s-a înrăutăţit doar la unul dintre ele, cel privitor la Agenţia Naţională de Integritate (deşi mai este o speranţă prin întoarcerea legii de către preşedinte şi verdictul Curţii Constituţionale, care obligă Parlamentul la reexaminare, acum e momentul să punem presiune pe majoritatea guvernamentală să-şi facă treaba, nu vor mai putea da vina doar pe Frunda). În ce priveşte marea corupţie, DNA menţine nota bună, avem demnitari condamnaţi. Iar înlocuirea echipei Morar pare acum cu totul improbabilă şi acesta este un merit indiscutabil al rezultatelor evidenţiate de rapoartele Comisiei. Problema absolut scandaloasă arătată de rapoartele precedente a sentinţelor prea blânde date de judecători începe măcar să fie conştientizată în rândul magistraţilor, care par a înţelege că nu e OK să condamni oameni pentru corupţie, dar să le dai cu suspendare pe motiv că sunt indivizi cu educaţie şi ar suporta greu detenţia. De la CSM nu sunt multe progrese, dar măcar putem spera pentru că vin alegerile din această toamnă, când vom vedea starea de spirit reală din rândul magistraţilor şi vom vedea dacă înlocuirea generaţiilor a dus la ceva bun. Trioul de judecători tineri şi deschişi spre probleme de etică Adrian Neacşu / Cristi Danileţ / Horaţiu Dumbravă şi-a anunţat candidatura şi e de urmărit. Ba chiar scandalul ANI a arătat de ce trebuie să avem monitorizare în continuare: argumentul că Bruxelles-ul se va supăra pe noi funcţionează în continuare, aşa că ANI mai are o şansă. Una peste alta, MCV este un sprijin binevenit pentru România. Poate progresul este exasperant de lent, dar menţinerea lui e o soluţie mai bună decât abandonarea sau sancţionarea României, fără efecte în lupta cu corupţia.