Socotit unul dintre pilonii scolii cinematografice romanesti si poate cel mai important cineast al generatiei afirmate in Romania inceputului anilor '70, regizorul Dan Pita se afla, o data cu „Femeia visurilor”, filmul sau recent iesit pe piata, la una dintre cele mai ambitioase si, totodata, controversate pelicule ale sale. Toata tevatura iscata in jurul acesteia n-ar trebui sa ne faca sa uitam ca Dan Pita este autorul catorva dintre cele mai importante creatii cinematografice autohtone.
Am fost in competitie creatoare/artistica cu Veroiu
– Care considerati ca este (daca exista) constanta, laitmotivul filmografiei dvs., destul de diversificata, atat ca subiect, cat si ca gen (filme de epoca, de actualitate, western, thriller, parabole, ecranizari)?
– Daca impartim totusi filmele in cateva directii, ar fi, in primul rand, in privinta filmelor de actualitate, relatia dintre tanarul zilelor „de astazi” (indiferent care erau acelea) si institutiile societatii. Este un subiect care incepe cu „Filip cel bun” si merge, trecand prin „Concurs” si „Pas in doi”, pana la „Pepe si Fifi” si „Second Hand”.
– S-ar putea socoti atunci ca in cinematografia romana ati mers in prelungirea a ceea ce facusera „tinerii furiosi” englezi sau, mai aproape de noi, in deceniul precedent, cineastii polonezi si cehi. Ati si lansat cativa tineri actori de acest tip: Mircea Diaconu, Claudiu Bleont si, in anii '90, Cristian Iacob, Mihai Calin si Irina Movila.
– Ar mai fi interesul pentru ecranizari, dar intotdeauna am incercat sa depasesc baremul acestui gen, nu am mers pe litera cartii, ci in spiritul ei. Fiindca s-a vorbit atat de mult despre generatia Pita-Veroiu, recunosc ca noi doi am fost tot timpul „in concurs”, in concurenta mai bine zis, incepand de la debutul nostru comun. Unul facea „Dincolo de pod”, celalalt „Tanase Scatiu”, eu am facut primul si al treilea film din seria „ardelenilor”, el pe al doilea, si asa mai departe. Revenind, chiar si un film ca „Dreptate in lanturi” se bazeaza tot pe o carte, scrisa de Mihai Stoian, numai ca eu am preluat mult si din subtextul cartii pentru a construi o parabola despre delatiune, cred actuala si astazi. O alta directie pe care am incercat-o ar fi filmele dupa scenarii proprii, de autor, cum se spune.
– Dar la un scenariu ca acela de la „Pas in doi”, scris de George Busecan si initial intitulat „Nefamilistii”, cum ati ajuns? Banuiesc ca ati umblat destul de mult pe el pentru a-l conduce spre filmul care a iesit pana la urma.
– Dupa isprava cu „Dreptate in lanturi”, mi s-a impus sa lucrez pe un scenariu existent si l-am ales pe cel al lui Busecan, care castigase concursul de scenarii (exista si atunci asa ceva) si era un material interesant. Intr-adevar, am modificat mult, in sensul viziunii mele, si cu mare greutate. Filmul a stat pana sa iasa la public aproape 2-3 ani, mi s-a propus de catre Dulea sa se cheme „Clivaje” (!), pana la urma am convenit la acest „Passo Doble”, „Pas in doi”. Dupa premiera, comisia de cenzura a operat cateva taieturi pe unele dintre copiile existente, altele decat cele convenite initial, asa ca orice copie care nu este conforma cu negativul n-ar trebui difuzata. Partile din negativ care cadeau din start erau distruse, nu detin nici una, dar consider ca filmul trebuie sa ramana cel care a iesit la premiera, rezultatul compromisului (luptei) dintre mine si cenzura. Am un singur regret: la „Bietul Ioanide” am reintrodus, din romanul lui Calinescu, multe lucruri care nu existau in varianta de scenariu a lui Eugen Barbu si am montat sase ore, in ideea unui serial. Acesta nu s-a realizat niciodata, iar negativul a fost distrus.
– Ati avut de furca si cu cenzura?
– Ar fi mult de povestit despre cenzura comunista si bataliile pe care le-am dus la fiecare film; in momentul de fata, Bujor Rapeanu lucreaza la o carte pe acest subiect, avand acces la documente si procese-verbale. Pana si in echipa de filmare aveam tipi care se ocupau de mine, imi citeau scenariile si aveau grija sa n-o iau „razna”, desi ideile eu nu mi le notam pe foaie, ci le pastram in minte.
Ocult si ezoteric, in plin comunism
– In cartea dvs. „Confesiuni cinematografice” va raportati des la spiritualitate, la divin, la credinta religioasa. Considerati ca acest element, aceasta ancorare metafizica exista in toate filmele dvs., chiar si acolo unde nu este explicita? Daca da, va considerati un cineast metafizic?
– S-ar putea sa existe, trebuie cautata. Pot da doar cateva exemple. Daca ati vazut „Apa ca un bivol negru”, exista acolo o secventa in care un tanar soldat, care se inecase facand baie, este gasit, iar noi am filmat exact momentul in care cadavrul era scos din rau. Imaginea acelui tanar ridicat din apa sugereaza pe cea a unui Christ coborat de pe cruce.
La „Noiembrie, ultimul bal”, stiut fiind ca Sadoveanu era un mare mistic, i-am dat lui Stefan Iordache un anumit comportament: aproape fiecare gest este un mic ritual, intregul joc al actorului este impregnat de un studiu anterior al ezoterismului. Urmatorul film, „Rochia alba de dantela”, este un fel de replica la acesta, eroina sa poate fi vazuta ca un fel de Daria Mazu in actualitate. Pentru prima oara m-am apropiat de Eliade nu prin „Eu sunt Adam!…”, ci la „Concurs”; intregul film este inspirat de romanul „Sarpele”, pe care mi-as fi dorit foarte mult sa-l ecranizez, dar foarte putina lume a observat acest lucru. Da, mi-ar placea sa fiu considerat un cineast metafizic, pentru ca intotdeauna m-a preocupat raportul om-divinitate.
– Cine va vede toata opera observa ca, spre deosebire de Veroiu si alti colegi, scenariile filmelor dvs. nu au subiecte ideologice, tributare epocii (ilegalisti, cucerirea puterii de catre partid); finalul de la „Filip cel bun” este in mod clar lipit, impus, accentele antiaristocratice ale lui Ioanide sunt structurale lui Calinescu, iar o comanda despre uzine si camine de nefamilisti ati condus-o spre o pelicula superba. Nu prea v-a interesat „puterea si adevarul” epocii comuniste. A fost o alegere deliberata?
– Absolut, m-am ferit tot timpul de implicarea in politic si am evitat subiectele de acest tip. Asta nu inseamna ca acum nu as vrea sa fac un film politic adevarat. In ceea ce-i priveste pe Veroiu si ceilalti, oricum realizarea artistica finala face ca acest fapt sa nu mai conteze foarte mult.
Sistemul cinematografic este in continuare prost condus
– Comentati aparitia unei noi generatii de cineasti, le-ati vazut filmele, ati vazut „Moartea dlui Lazarescu”? Ce parere aveti despre multdiscutatul conflict dintre generatii?
– N-am vazut „Moartea dlui Lazarescu”, dintre filmele pe care mi le semnalati n-am vazut decat „Occident”, care anunta un tanar talentat. Cred ca tanara generatie ar trebui sa fie mai sustinuta de sistem, printr-o productie mai ritmica. Asa-zisul conflict dintre generatii este fals. Sistemul este in continuare prost conceput si prost condus. Nu exista nici un conflict de acest fel, conflict nu poate exista decat intre valori si nonvalori.
– Dvs. ati debutat tineri autori in perioada Solaris?
– Da, imi amintesc acum de „Mica publicitate” (4 scurtmetraje de institut, reunite la dimensiunile unui lungmetraj pentru difuzarea in retea), si am sustinut „Cortul”, de Bogdan Cristian Dragan, si „Fata in fata”, de Marius Theodor Barna.
– Acum lucrati?
– Nu, scenariul cu care am participat la concurs, scris de tanarul cineast Andrei Popescu, mi-a fost respins.
– E o adevarata invazie Dan Pita pe micul ecran. Care-i statutul acestor difuzari? Cine primeste drepturile intelectuale? Stiu ca mai demult ati blocat un videoclip Sotto Inteso fiindca folosea neautorizat imagini din „Nunta de piatra”.
– Asa e. Spre exemplu B1TV nu respecta nimic, n-au cerut nici un acord, si de aceea acum suntem in conflict cu ei. CNC-ul, care-i proprietarul obiectului film, permite acest lucru. Conform legii actuale, drepturile intelectuale se impart celor trei autori, care sunt socotiti scenaristul, regizorul si compozitorul, iar interpretul si producatorul (in cazul peliculelor vechi, mostenitorul statului este CNC-ul) primesc drepturi conexe. In cazul altor posturi tv, pentru a permite o mai buna difuzare, asociatia noastra (care apara interesele regizorilor si scenaristilor) a ajuns la o intelegere cu CNC-ul, sumele fiind impartite in mod egal, ceea ce permite subzistenta unor autori in varsta, care au o pensie de mizerie. Acum insa se profileaza un conflict cu noua asociatie a producatorilor, care vrea sa se erijeze in proprietar al filmului, iar acest status quo risca sa inceteze. De fapt, suntem o tara in care notiunea de producator nici nu exista, fiindca nimeni nu practica in mod real aceasta meserie.
As spune ca ORDA este o institutie total confuza in privinta drepturilor de autor. Culmea, in perioada comunista drepturile de autor erau clar stabilite, regizorul fiind platit pentru fiecare difuzare, in sali sau la tv, a filmului.
– Ramane sa vorbim altadata despre „Femeia visurilor” mai pe larg.
– Tot ce pot sa spun acum este ca in strainatate, la Festivalul filmului de dragoste de la Mons (Belgia), filmul a placut.
– Considerati „Femeia visurilor” un film testamentar, cu care ati spus tot ce doreati (indiferent ca veti mai face film in continuare), sau o etapa de parcurs?
– Nu-l consider nici confesional, nici autobiografic, nici testamentar. Daca as fi dorit asa ceva, mi-as fi scris, in primul rand, propriul scenariu. Nu am facut altceva decat sa ecranizez romanul cu acelasi titlu al lui Rasvan Popescu.
