Traiectoria constant ascendentă a carierei lui Dan Diaconescu aruncă, de fapt, o lumină cât se poate de nefavorabilă asupra întregii societăţi româneşti. De ani de zile, omul este preocupat să-şi umple studiourile TV cu o selecţie năucitoare de personaje – obsedaţi politici, excentrici, victime, şarlatani, entertaineri mai mult sau mai puţin talentaţi, distribuiţi cu toţii pe post de măscărici întru amuzamentul unui public obosit şi din ce în ce mai abrutizat de devastatoarele transformări suferite de societate în ultimele două decenii.
Diaconescu însuşi agreează rolul de sfinx – îmbrăcat sobru, mai degrabă nepretenţios, preferă să vorbească puţin şi pe un ton monoton, regizându-şi freak-show-ul astfel încât persoana sa să „prindă” automat la telespectatori: se află, până la urmă, în lumina reflectoarelor doar pentru a elucida câteva dintre nenumăratele mistere ale lumii. Nu adoptă o atitudine de predicator, nu promovează deşănţat vreun produs. În profund superficiala lume a televiziunii a reuşit să-şi făurească o credibilitate deloc neglijabilă prin simplul fapt de a fi rezistat pe metereze, de a fi fost acolo, „pe sticlă”, seară de seară. Efectul său asupra publicului este uşor soporific – de narcotic cu efect în „relanti”. Este, la rândul său, amuzat de atâta sminteală în lume, reuşind să se alăture astfel publicului său voyeurist, aflat în perpetuă căutare de noi şi noi pseudoevenimente şi personaje din ce în ce mai halucinante.
Cea mai mare lovitură de teatru a dat-o, indiscutabil, cu saga otevistă dedicată Elodiei. Scenariul, subţirel rău de tot, a fost transformat cum-necum într-un mystery-thriller palpitant care a reuşit, până la urmă, să captiveze chiar şi oameni de afaceri respectabili. Într-un final, o ţară întreagă ajunsese preocupată, într-o mai mică sau mai mare măsură, de soarta avocatei dispărute – aspect indubitabil alarmant atât din punct de vedere al credulităţii populaţiei, cât şi al dimensiunii şi al efectelor psihozei în masă. Până şi savanţi precum Andrei Pleşu au admis că au avut momente în care au sucombat în faţa febrei OTV, alăturându-se, fie şi pentru câteva clipe, celorlalţi telespectatori captivi.
În Evul Mediu, divertismentele de acest gen erau oferite de actori ambulanţi şi saltimbanci. Iar în timp ce târgoveţii căscau ochii la spectacolul aflat în plină desfăşurare pe scena improvizată, hoţii de buzunare îşi vedeau, fireşte, de treabă. Acum, neortodoxul spectacol al lui Dan Diaconescu îşi pierde şi el mirajul, după ce autorităţile judiciare au decis, într-un târziu, să facă puţină lumină în chestiunea metodelor, la fel de neortodoxe, care au permis transformarea OTV într-un veritabil Eldorado pentru fondatorul său. Presupusele plăţi încasate pentru a găzdui diverse personaje în emisiunile sale sau, aparent, chiar extorcate pentru a nu difuza materiale compromiţătoare vor conduce, probabil, fie la detenţiunea sa, fie la un proces interminabil care – cine ştie – ar putea ajunge transformat de către inculpat într-o platformă extrem de utilă pentru alte vise sau fapte măreţe.
Fondatorul OTV aminteşte vag de Cavaliere Cipolla, imoralul magician şi hipnotizator din „Mario şi vrăjitorul”, celebra nuvelă a lui Thomas Mann. Cipolla, care reuşeşte să pună stăpânire pe minţile unor oameni până atunci perfect raţionali, ajunge, în cele din urmă, împuşcat de unul dintre cei pe care îi îndemnase, prin hipnoză, la o serie de acte înjositoare. Nuvela lui Mann,
percepută de critici drept una dintre cele mai formidabile alegorii ale fascismului, relevă că în vremuri anormale oamenii pot fi lesne induşi să raţioneze şi/sau acţioneze într-un mod profund dăunător atât intereselor lor, cât şi ale societăţii per ansamblu.
Accentul pe care Diaconescu l-a pus pe paranormal în cadrul emisiunilor sale sugerează că extravaganţele sale mediatice pornesc de la impulsuri primitive, astfel că pseudoentertainerul aduce a hibrid bizar între Rasputin şi un Rupert Murdoch mai tânăr. Cu excepţia cazului în care şi-ar propune să facă din misticism baza unei noi doctrine politice, pare însă puţin probabil ca Diaconescu să vadă, deodată, în politică adevărata sa vocaţie – în pofida recentului anunţ despre înfiinţarea „Partidului Poporului”. Pe de altă parte, nimic nu este imposibil în România, drept care nu se poate exclude nici tentaţia unui segment al populaţiei de a-şi vedea psihoterapeutul-şef propulsat la Cotroceni. Acolo însă mirajul imaginii sale – clădită, de altfel, cu greu – ar dispărea şi mai subit decât Elodia.
Într-un mod neîndoielnic ingenios, Dan Diaconescu şi-a găsit, de-a lungul anilor, un rol atât acceptabil, cât şi îndestulător în cadrul unei societăţi aflate în plină derivă după decenii de permanente şocuri şi ajustări dureroase. În noile circumstanţe, Diaconescu poate conchide, desigur, că a sosit vremea unui nou rol, la fel de meticulos regizat: cel al martirului. Rămâne însă de văzut dacă publicul său se va dovedi suficient de fidel şi impresionabil pentru a mai permite lansarea unui nou serial din categoria „dans macabru”.
