La începutul acestui mileniu, liderii tuturor statelor lumii au convenit să urmărească îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM), stabilite de ONU. Ambiţia era de a îmbunătăţi semnificativ situaţia majorităţii celor mai dezavantajaţi cetăţeni ai planetei până în 2015.
O intenţie lăudabilă, dar, 11 ani mai târziu, progresul în atingerea ODM e inegal. Pentru că decidenţii încep să se gândească la aspiraţiile de după expirarea termenului 2015, merită să ne uităm în urmă la ce a mers, ce nu a mers şi ce am putea face mai bine.
În esenţă, ţintele stabilite de ODM reprezintă o listă de „lucruri pe care ar fi bine să le realizăm”. Am progresat la mai toate capitolele, dar la majoritatea dintre ele nu am evoluat nici pe departe suficient de mult. În privinţa dezideratului ca un copil născut în 2015 să aibă de dus o povară materială mai mică decât părinţii săi, ne-am descurcat destul de bine. Rămân însă provocări majore şi inegalităţi masive. Ca întotdeauna, am face bine să ne întrebăm cum am putea obţine un progres mai rapid.
Obiectivele mileniului au fost cuprinse într-o listă de opt declaraţii cuprinzătoare şi ambiţioase: lumea a decis să eradicheze sărăcia şi foametea extremă; să obţină educaţia primară universală; să promoveze egalitatea de şanse a sexelor şi să dea putere femeilor; să reduca rata mortalităţii infantile; să îmbunătăţească sănătatea maternă; să combată HIV/SIDA, malaria şi alte boli; să asigure sustenabilitatea ecologică şi să creeze un parteneriat global pentru dezvoltare.
Aceste obiective generale au fost traduse în ţinte concrete. Am vrut, de exemplu, să înjumătăţim proporţia oamenilor care trăiesc cu sub un dolar pe zi; să îmbunătăţim ocuparea pentru femei, bărbaţi şi tineri; să reducem cu trei sferturi rata mortalităţii materne şi cu două treimi pe cea a copiilor sub 5 ani.
Nimeni nu avea nimic de obiectat la oricare dintre aceste ţinte. Doar că formularea lor e inconsistentă. De ce să ne propunem să reducem sărăcia la jumătate, mortalitatea maternă cu trei sferturi şi mortalitatea la copiii sub 5 ani cu două treimi? De ce să avem în aceste domenii ţinte specifice, dar să rămânem vagi în intenţia noastră de „a obţine o mai bună ocupare”?
Şi de ce tocmai aceste ţinte? De ce să aspirăm la îmbunătăţirea accesului la tehnologia informaţiei (internet, telefoane mobile), şi nu la energie? 1,6 miliarde de oameni nu au astăzi electricitate; o dată ce apune soarele, în viaţa lor se instalează bezna. Şi de ce să nu ne propunem să reducem cele 1,4 milioane decese cauzate anual de poluarea interioară din cauza folosirii pentru gătit şi încălzire a unor combustibili proşti, precum lemnul, cartonul şi bălegarul?
Obiectivele mileniului ne-au ajutat să ne concentrăm atenţia pe anumite zone de acţiune. Apa curată şi canalizarea, despădurirea şi inegalitatea de şanse a sexelor în educaţie nu sunt subiecte care să atragă prea mult interesul mass-media în ţările dezvoltate. Prin ODM am contribuit la rămânerea acestor subiecte pe agenda politicilor publice şi, în parte datorită acestui fapt, au existat progrese cel puţin în primele două domenii de acţiune.
Dar am fi putut să mai facem un pas şi să acordăm o atenţie mai mare acelor domenii în care potenţialul de reuşită e cel mai mare. Ştiam, de fapt, încă din anul 2000 că era puţin probabil să atingem ţintele: Banca Mondială estima atunci că, pe lângă reforma politică şi a sectorului serviciilor de stat din multe ţări, era nevoie de o creştere cu 50 miliarde dolari a ajutorului anual de dezvoltare.
În loc să convenim obiective la scară largă, ar fi fost mai eficient să folosim ODM pentru a direcţio¬na câteva investiţii specifice cu şanse mai mari de succes. Potrivit unui studiu realizat de laureaţi ai Premiului Nobel şi de alţi economişti prestigioşi la comanda Copenhagen Consensus Center, aceste investiţii includ imunizarea extinsă pentru copii, eforturi de reducere a costului şcolarizării şi iniţiative pentru a pune capăt „foametei tăcute”, cauzată de deficienţele de micronutrienţi.
În ciuda paletei largi de obiective incluse în lista ODM, una dintre probleme a concentrat de departe cea mai mare atenţie în ultimul deceniu: încălzirea globală. Pe agenda liderilor lumii şi a decidenţilor, nici o altă problemă legată de dezvoltare nu s-a apropiat de aceasta ca pondere. Politicile climatice ale UE costă 250 miliarde dolari pe an, suficienţi bani pentru a atinge toate Obiectivele Mileniului. Şi totuşi, impactul politicilor asupra temperaturii globale peste o sută de ani va fi infim.
Când vine vorba de „a face bine” în lume, există o mare diferenţă între a ne concentra pe probleme şi a ne concentra pe soluţii. Încălzirea globală subliniază acest contrast. Ne concentrăm pe problemă – un fapt de înţeles -, dar înghiţim pe nemestecate ideea că un acord global de reducere a emisiilor de carbon e singura soluţie logică.
Un asemenea acord cuprinzător pare însă a fi o imposibilitate politică şi s-a demonstrat că ar fi şi incredibil de ineficient. Deşi încălzirea globală e o provocare serioasă (şi va agrava alte probleme), reducerea emisiilor de carbon e o soluţie nepotrivită – şi, în comparaţie cu alternativele, foloseşte prost resursele financiare.
A găsi cele mai inteligente soluţii implică stabilirea de priorităţi – o abordare pe care Obiectivele Mileniului nu pun un accent explicit şi pe care multă lume o găseşte lipsită de tact. Dar dacă nu facem o departajare conştientă între politici pe baza eficienţei lor, de multe ori decizia va fi determinată de alţi factori, inclusiv de cantitatea de atenţie mediatică alocată sau de promovarea intereselor unei investiţii specifice de către corporaţii sau activişti.
Una dintre temele care transcende Obiectivele Mileniului este reducerea sărăciei. Vom reuşi ca până în 2015 să înjumătăţim ponderea oamenilor care trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi. Dar reuşita se datorează aproape în întregime masivelor eforturi economice întreprinse de China şi India, care au demonstrat cât de eficient este comerţul în reducerea sărăciei. Şi totuşi, statele dezvoltate au transformat într-o imposibilitate politică reformele menite să reducă barierele comerciale pentru ţările în dezvoltare. Am pierdut timpul să scriem un acord care să-i succeadă Protocolului de la Kyoto, dar am uitat aproape total de Runda Doha a negocierilor comerciale.
Per ansamblu, Obiectivele Mileniului au îmbunătăţit viaţa planetei, dar atunci când vom stabili noile obiective în 2015 va trebui să fim mai cinstiţi şi să ne concentrăm pe domeniile unde putem face cât mai mult bine.
BJØRN LOMBORG A SCRIS „THE SKEPTICAL ENVIRONMENTALIST” ŞI „COOL IT”. ESTE DIRECTORUL CENTRULUI CONSENSUS DE LA COPENHAGA ŞI PROFESOR ADJUNCT LA COPENHAGEN BUSINESS SCHOOL.
COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2011. WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG PODCAST (ÎN ENGLEZĂ): HTTP://MEDIA.BLUBRRY.COM/PS/MEDIA.LIBSYN.COM/MEDIA/PS/LOMBORG73.MP3
