Petre cel Roş sau Petrică a lu’ Hurleiu i se spune prin Maramureş irlandezului care s-a lipit ca marca de scrisoare de locurile ce mai păstrează încă, într-o preţioasă capsulă a timpului, tradiţiile româneşti intacte.
Lumea pune scurt etichete unor poveşti minunate ca aceea a lui Peter. „Ei, s-a însurat şi ăsta c-o româncă! Altfel ce să caute pe aici?” Da. S-a însurat şi ăsta c-o româncă, dar asta a fost başca, bomboana de pe tort, moţul de frişcă, pentru că el s-a îndrăgostit de România cu mult înainte de a-şi fi luat mireasă locală. Ca orice iubire, şi cea de ţară, fie ea şi alta decât cea care stă scrisă pe buletinul de identitate şi pe cartea de alegător, a venit fulgerător, pe principiul „dragostea oarbă te loveşte drept în barbă”. Aşa – şi nu altfel – s-au petrecut lucrurile şi cu Petrică al nost, cum ar zice maramureşenii. A venit la începutul anilor 2000 ca turist şi vedea România ca pe un loc exotic, cam ca acelea prezentate pe Discovery în documentare. Era o ţară ciudată, europeană şi nu prea, în care oamenii treziţi din dictatură ca dintr-un somn nu se dumiriseră încă ce să facă ei cu libertatea, neavând la îndemână un manual de utilizare a liberului arbitru.
Fix ca Adam şi Eva care, pentru a-şi plăti păcatul neascultării, au fost pedepsiţi să se încadreze-n câmpul muncii. Privind românii ăştia debusolaţi şi ţara cu care aceştia nu ştiau cum să procedeze, în loc să o ia la fugă şi să se-ntoarcă în Dublin şi la berea Guinness, lui Peter i-a trecut fulgerător un gând prin minte: „Aici am să locuiesc eu de-acum înainte”. Aşa, fără nici o logică şi fără nici o explicaţie. Coup de foudre, ce mai! Şi uşor-uşor, step by step, Peter s-a transformat pur şi simplu într-un român, cu tot ce presupune acest lucru: citeşte ziare româneşti, înjură româneşte, ţine cu naţionala de fotbal a României (Dumnezeu ştie de ce, că băieţii ăia sunt de tot râsul), zice „Nu pot să vorbesc acum, că sunt varză”, cântă din toţi bojocii „Noi suntem români”, ţine toate posturile ortodoxe şi doar faptul că strămoşii lui irlandezi şi-au dat viaţa pentru dreptul de a fi catolici îl face să nu se con-vertească la ortodoxie şi, ca orice român autentic, apreciază o horincă de prune adevărată.
Ba chiar, în timp ce lipea nişte afişe în Târgu Lăpuş pentru festivalul „Pe drumurile lui Leşe”, al cărui iniţiator este, a spus aşa, în treacăt, că dacă, Doamne feri!, ar izbucni un război, el s-ar înrola volintir în armata română. Român de român! Până la baionetă însă, el a dus un război mult mai spiritualizat. Chiar dacă pentru spiritul românesc el a plătit cash. La prima ediţie a festivalului pe care l-a întemeiat, „Drumul lung spre Cimitirul vesel”, a pus la bătaie 100.000 de euro, bani gheaţă. La cea de-a doua ediţie, festivalul creat de el l-a avut ca ghid fizic şi spiritual pe Grigore Leşe şi s-a mutat din Săpânţa în Ţara Lăpuşului, „Pe drumurile lui Leşe”. Care este scopul festivalului gândit ca o călătorie iniţiatică? „Să promoveze adevărul”, zice Peter. „Cu festivalul ăsta îmi spăl păcatele de pe vremea când lucram în marketing şi promo-vam minciuna”, glumeşte el.
Punctualitate? Forget about it!
„Ai auzit vreodată glasul rădăcinilor?”, m-a întrebat Peter brusc, în mijlocul unui interviu în care voiam să lămuresc nelămuritul şi să tranşez cu întrebări chirurgical-profe-sioniste misterul amorului său focos cu patria noastră. „Ce, cum?” „You know… the voice of rădăcini, the roots, your forefathers, strămoşii. Vocea asta funcţionează ca un afiş publicitar de pe o autostradă. Treci în viteză pe lângă el şi nu-l bagi în seamă, dar se întâmplă once in a million times să-l vezi, să te opreşti şi să te uiţi bine la el. Când a mai apărut şi asta? El de fapt a fost mereu acolo, dar tu nu aveai ochi pentru el.” „Aşa, şi?” „Păi şi dacă te-ai oprit, you are in big trouble, pentru că începi să-ţi pui tot soiul de întrebări. Aşa şi eu. M-am oprit o clipă să mă uit la România şi până aici mi-a fost. M-a vrăjit. M-a supt cu totul.” „Bine, Peter, dar ce legătură au strămoşii tăi cu strămoşii noştri?” „Într-un fel foarte ciudat, România îmi amintea de Irlanda. Dar nu de Irlanda mea, ci de cea a strămoşilor mei. Cum spuneam, vocea rădăcinilor.”
L-am rugat apoi să pună lucrurile pe căprării, ce-i place şi ce nu-i place la noi, românii. „You mean «la noi, românii», nu «la voi, românii»”, s-a poziţionat el repede în tabăra noastră. „Îmi place ceea ce pe alţii i-ar enerva. Îmi place că timpul are o altă curgere decât în Occident şi că, în general, mai nimeni nu se uită la ceas. Punctualitate? Forget about it! Ce-i aia? Dar ştii, până la urmă, who cares? Atât timp cât în toată zăpăceala asta este o ordine. Nu e ordinea aia nemţească, de ceas pus să sune la secundă, e un fel de ceas interior. Omul funcţionează mai mult după timpul liturgic decât după cel fizic, de pe ceas. Adică e un timp al muncii şi e un timp al sărbătorii, e un timp al bucuriei, un altul al tristeţii, e un timp pentru iubit şi e altul pentru ceartă, unul pentru viaţă şi unul pentru moarte. Dar nu pot să rezum România într-o frază. E o ţară complicată.” „Şi te simţi ataşat de ţara asta complicată?”, am insistat. „Da. Mă simt într-un fel român. Dar nu-mi cere să-ţi spun de ce, că nu pot. E ca atunci când ajungi într-o poiană sau la malul mării, într-un peisaj minunat care-ţi taie respiraţia şi tu îţi spui «ăsta e locul meu», chiar dacă nu ai acte de proprietate care să dovedească asta. Eu pur şi simplu mă simt român şi nu am nevoie de nici un act care să ateste acest lucru.”
