În perioada Imperiului, însuşi primarul Clujului se plimba pe bicicletă, pentru a-i încuraja pe concetăţeni să folosească acest mijloc de locomoţie.
Inventată de baronul Karl Drais în 1817, bicicleta sau „maşinăria mergătoare pe două roţi” era un vehicul confecţionat în totalitate din lemn, cu ambele roţi egale. Utilizată pe aleile palatului, aceasta făcea o gălăgie asemănătoare unei căruţe, fapt care nu o făcea foarte atractivă. Pe lângă faptul că trebuiau sprijinite picioarele pe pământ şi împinse cu elan pentru ca aceasta să se deplaseze, mersul pe bicicletă era atât de incomod, încât în epocă era cunoscută ca „zdruncinătorul de oase”.
Velocipedul, apărut mai târziu (1865) era destinat aventurierilor, pentru că înălţimea de 1,60 m a roţii din faţă la care erau dispuse scaunul şi ghidonul erau considerate periculoase, şi pe bună dreptate, căci făcea numeroase victime. Căzătura de pe aceste mijloace de locomoţie era direct în cap.
Clujenii au adoptat repede bicicleta, iar plimbarea pe două roţi a devenit chiar o modă. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea (când roţile s-au reechilibrat ca mărime şi au apărut şi pneuri care să facă mai confortabil şi sigur mersul), însuşi primarul de atunci al urbei se afişa cu bicicleta prin Parcul Central, însoţit de alţi doi reprezentanţi locali. Romanticul tandem era şi el utilizat de către unele cupluri, iar apariţia unui astfel de vehicul stârnea admiraţia generală.
Mersul cu bicicleta a câştigat mulţi adepţi în totă lumea din perioada interbelică. Metalele uşoare au început să fie tot mai utilizate la construcţia noilor modele, astfel că tot mai multă lume a ajuns să-şi permită achiziţia unei biciclete. Dacă un velociped era echivalentul salarului unui muncitor calificat pe şase luni, bicicleta modernă a devenit foarte accesibilă şi au apărut şi modelele pentru copii. În anii 1960, în Statele Unite, cererea pentru biciclete destinate copiilor a crescut foarte mult, iar pentru o scurtă perioadă s-a creat chiar şi un standard al culorilor. Bicicletele destinate fetiţelor erau vopsite în albastru, iar cele pentru băieţi în roşu aprins.
Utilizate nu doar ca modalitate de agrement, bicicletele au intrat treptat în lumea sportului, iar în ultimii ani ai secolului al XIX-lea au apărut cluburi de ciclism şi curse extrem de mediatizate. Coarnele îndoite ale ghidonului facilitau viteza şi un confort sporit al celui care parcurgea distanţe din ce în ce mai lungi. În Cluj, cursele de pe dealul Feleacului atrăgeau participanţi atât din ţară, cât şi de peste hotare şi existau curse şi între diferite oraşe ale Transilvaniei. Femeile au adoptat şi ele acest mijloc de locomoţie, iar bicicletelor pentru dame le era ataşată la roata din spate o plasă pentru ca rochia să nu ajungă între spiţe.
