Manuel Pelmuş şi Florin Flueraş au dus „Istoria Dansului Românesc” la renumitul festival de dans ImPulsTanz din Austria fără să-i anunţe pe organizatori. Au fost daţi afară de pe scenă, dar iniţiativa a fost aplaudată de cel mai prestigios critic de dans al Austriei.
Pe 28 iulie, la Teatrul Odeon din Viena, în cadrul celui mai cunoscut eveniment de dans din Europa, ImPulsTanz, la finalul spectacolului creat de Anne Teresa De Keersmaeker „En attendant”, performerii români Manuel Pelmuş şi Florin Flueraş s-au urcat pe scenă, fără să-şi anunţe dinainte prezenţa, şi au cerut câteva minute ca să-şi poată prezenta proiectul „Istoria Dansului Românesc”. Atitudinea lor a fost taxată drastic de către organizatori, care i-au împins de pe scenă.
„Am vrut să facemvizibile relaţiile de putere existente pe piaţa internaţională”
Care a fost miza acestei descinderi?
„Istoria Dansului Românesc” este un proiect pe termen lung, care îşi propune, pe lângă recuperare şi documentare, să performeze şi să funcţioneze în cadrul unui concept. Istoria performează acum şi scrie Istoria, în acelaşi timp fiind conştientă de implicaţiile socio-politice ale unui astfel de demers. Am hotărât să intervenim la Viena tocmai pentru că am vrut să facem vizibile anumite condiţii şi relaţii de putere existente pe piaţa internaţională. În acelaşi timp am vrut sa rămânem jucăuşi şi să ne jucăm cu noţiunea de istorie, aşa cum am mai făcut-o: performând-o, mai curând, decât prin a scrie sau a afirma nu ştiu ce poziţie, victimizându-ne.
Aţi ales ImPulsTanz pentru că reprezintă un pol de dominare, un festival care mai degrabă confirmă decât riscă?
Am ales ImPulsTanz pentru că este cel mai mare festival de dans din Europa. Am ales spectacolul companiei Rosas pentru că reprezintă un fel de canon par excellance al dansului vest-european şi pentru că am dorit vizibilitate. Trebuie însă spus foarte clar, aşa cum observa şi Helmut Ploebst, criticul cel mai cunoscut al Austriei, că nu a fost o acţiune de protest sau agresivă. Am cerut permisiunea să prezentăm „Istoria Dansului Românesc”, folosind un spaţiu deja conotat, să zicem. Piaţa cea mai mare a dansului contemporan. Doar că nu am vrut să fim animalele domestice ale acestui festival. Aşa că nu am cerut permisiuni să avem un ţarc pentru Istorie.
„Organizatorii au fost panicaţi”
Care a fost reacţia exactă a organizatorilor?
Au fost panicaţi. Şi ne-au împins, la propriu, afară de pe scenă. După care publicul a început să ne aplaude. A fost foarte tare să vezi cum, la propriu, Istoria este dată afară din scenă. Nu are loc lângă Istoriile mai mari… Aici Helmut Ploebst are dreptate. A documentat live această intervenţie şi a susţinut-o. Cred, ca şi el, că piaţa a devenit atât de sigură şi confortabilă încât nu mai e loc de spontaneitate sau de „rebeliuni”. Într-un fel, e destul de trist să vezi asta. Pe de altă parte, cred că anumite raporturi de forţă au fost puse în evidenţă de către această intervenţie, precum şi acest caracter al festivalurilor – de piaţă, de marfă.
E istoria dansului un proiect mobil, care tocmai pentru că are, cel puţin în cazul spaţiului nostru, multe spaţii albe se poate transplanta în alte istorii?
Cu siguranţă. Nu numai mobil, dar deschis oricui. Nu are legătură cu naţionalitatea sau cu naţionalismele. „Istoria dansului românesc” va lua multe forme şi va circula în multe locuri. Va avea colaboratori italieni şi norvegieni în continuare. Şi va fi un performance critic şi jucăuş.
„O declaraţie est-europeană mai dură”
„Păcat că artişti recunoscuţi nu pot în încheierea unei prezentări – nu pe parcursul ei, ci, cu respect, la final – să primească puţină atenţie. Împiedicarea unei acţiuni clar neagresivă arată un fenomen care nu există numai în dansul contemporan. Producţia şi prezentarea muncii artistice pe piaţa internaţională este astăzi netedă şi previzibilă, nu pare a fi interesată de tulburările de producţie, rebeliune sau imprevizibil. Intervenţia românilor ar fi fost pentru public un bonus discursiv. Ei ar fi adăugat subtilităţii perfecţioniste a coregrafei vest-europene o declaraţie est-europeană mai dură”. (Helmut Ploebst, „Der Standard”, 30 iulie)
