Cum au ajuns SUA o piedică mondială

A treia Conferinţă Internaţională cu privire la Finanţarea pentru Dezvoltare a avut loc recent în capitala Etiopiei, Addis Adeba. Conferinţa a venit într-un moment când  ţările în curs de dezvoltare şi pieţele emergente au demonstrat abilitatea lor de a absobi într-un mod productiv cantităţi uriaşe de bani. ­Într-adevăr, sarcinile pe care aceste ţări şi le asumă – investiţii în infra­structură (drumuri, electricitate, porturi şi multe altele), construirea de oraşe care cândva vor fi casă pentru miliarde şi mutarea către o economie verde – sunt cu adevărat enorme.

În acelaşi timp, există suficient de mulţi bani care aşteaptă să fie folosiţi productiv. În urmă cu doar câţiva ani, Ben Bernanke, pe atunci preşedintele Consiliului Rezervei Federale a SUA, a vorbit de atingerea unei limite mondiale a economisirii. Şi pe atunci proiectele de investiţii cu înalte beneficii sociale erau în căutare disperată de fon­duri. Acest lucru e valabil şi azi. Problema, atunci şi acum, este că pieţele financiare ale lumii, a căror menire este de a intermedia eficient între cei care au economisit şi oportunităţile de investiţii, nu fac decât să aloce greşit capitalul şi să creeze ­riscuri.

Mai există o ironie. Majoritatea proiectelor de investiţii de care au nevoie ţările emergente sunt pe termen lung, aşa cum sunt şi mare parte dintre economiile disponibile – trilioa­nele din conturile de pensii, fondurile de pensii şi fondurile suverane de investiţii. Dar pieţele noastre financiare cu o viziune tot mai limitată stau între cele două părţi.

Multe s-au schimbat în ultimii 13 ani de la prima Conferinţă Internaţională cu privire la Finanţarea pentru Dezvoltare, care a avut loc în Monterrey, Mexic, în 2002. Atunci, G7 domina politica economică globală. Astăzi, China este cea mai mare economie a lumii (în termenii paritari ai puterii de cumpărare), care dispune de economii cu circa 50% mai mari decât cele ale SUA. În 2002, instituţiile financiare occidentale erau considerate capabile să facă vrăji în ceea ce priveşte administrarea riscului şi alocarea de capital. Astăzi, vedem că acestea sunt magicieni ai manipulării de piaţă şi a altor practici înşelătoare.

Duse sunt solicitările către ţările dezvoltate să se ridice la nivelul angajamentului luat de a da cel puţin 0,70% din produsul naţional brut pentru ajutor de dezvoltare. Câteva ţări europene nordice – Danemarca, Luxemburg, Norvegia, Suedia şi, în mod uimitor, Marea Britanie (aflată în mijlocul unei autoimpuse austerităţi) – şi-au îndeplinit obligaţiile în 2014. Dar Statele Unite (care au dat 0,19% din produsul intern brut în 2014) au rămas mult, mult în urmă.

Astăzi, ţările în curs de dezvoltare şi pieţele emergente le transmit SUA şi altora: dacă nu vă ridicaţi la nivelul pro­misiunilor voastre, măcar daţi-vă deoparte şi lăsaţi-ne să creăm o arhitectură internaţională pentru o economie globală care să funcţioneze şi pentru cei săraci, de asemenea. Deloc surprinzător, puterile hegemonice actuale, conduse de SUA, fac tot ce pot pentru a contracara astfel de eforturi. Când China a propus Banca Asiatică de Investiţii în Infrastructură, pentru a contribui la recircularea unei părţi din excesul de economii globale către zonele unde finanţarea este absolut necesară, SUA au încercat să torpileze acest efort. Adminis­traţia preşedintelui Barack Obama a suferit o dureroasă (şi foarte ruşinoasă) înfrângere.

SUA blochează, de asemenea, drumul lumii către un drept internaţional în domeniul datoriilor şi finanţelor. Pentru ca pieţele de obligaţiuni, de exem­plu, să funcţioneze bine trebuie găsită o cale ordonată de rezolvare a cazurilor de insolvenţă suverană. Astăzi nu există o asemenea ordine. Ucraina, Grecia şi Argentina sunt exemple ale eşecului actualelor aranjamente internaţionale. Marea majoritate a ţărilor au solicitat crearea unui cadru pentru restructurarea datoriilor suverane. SUA rămân obstacolul major.

Investiţiile private sunt, de ase­menea, importante. Dar noile provizioane pentru inves­tiţii, impuse în acordurile de comerţ pe care administraţia Obama le negociază pe ambele maluri ale oceanelor, implică faptul că fiecare investiţie străi­nă directă vine la pachet cu o reducere apreciabilă a abili­tăţilor guvernamentale de a reglementa mediul, sănătatea, condiţiile de muncă şi chiar economia.

Poziţia SUA cu privire la cea mai disputată parte din conferinţa de la Addis Adeba a fost în mod deosebit dezamăgitoare. În timp ce ţările şi pieţele emergente se deschid către multinaţionale, devine tot mai important să poată taxa profitul acestor monştri generat de afaceri care au loc în graniţele lor. Apple, Google şi General Electric au demonstrat că sunt geniale în ceea ce priveşte evitarea taxelor care depăşesc ceea ce au angajat ei în crearea de produse inovative.

Toate ţările – atât cele dezvoltate, cât şi cele în curs de dezvoltare – au pierdut miliarde de dolari din impozitul pe venit. Anul trecut, Consorţiul Internaţional pentru Jurna­lism de Investigaţii a făcut pu­blice informaţii despre regulile de impozitare din Luxemburg care au demascat nivelul de nesupunere fiscală şi evaziune. În timp ce o ţară bogată precum SUA îşi poate permite în mod discutabil comportamentul descris în aşa-numitele Luxembourg Leaks, cele sărace nu pot.

Am fost membru al unei comisii internaţionale, Comisia Independentă pentru Reformă în Taxarea Corporativă Inter­na­ţională, care a examinat moda­lităţi de a reforma actua­lul sistem de impozitare. ­Într-un raport prezentat la Con­ferinţa Internaţională privind Finanţarea pentru Dezvoltare, am fost unanim de acord că sistemul este defect, iar reglajele minore nu îl vor repara. Am propus o alternativă – similară cu modul de taxare a corporaţiilor în SUA, cu profituri alocate fiecărui stat pe baza activităţii economice care are loc între graniţele sale.

SUA şi alte ţări avansate au făcut presiuni pentru schimbări mult mai mici, care să fie recomandate de către Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, adică tocmai clubul acestor ţări avansate. Cu alte cuvinte, ţările de unde vin puternicii din punct de vedere politic evazionişti fiscali se presupune că vor desena un sistem care să reducă evaziunea fiscală. Comisia noastră a explicat de ce reformele OCED au fost, în cel mai bun caz, doar reglaje într-un sistem defect în profunzime şi au fost pur şi simplu inadecvate.

Ţările dezvoltate şi pieţele emergente, conduse de India, au susţinut faptul că forumul potrivit pentru discutarea unor astfel de probleme globale este un grup deja stabilit în cadrul Naţiunilor Unite, Comitetul de Experţi pentru Cooperare Internaţională în Problema Taxelor, al cărui statut, dar şi finanţare trebuie să fie crescute. SUA s-au opus cu tărie, dorind să păstreze lucrurile la fel ca în trecut, cu o guvernare globală condusă de şi pentru ţările avansate.

Noile realităţi geopolitice solicită noi forme de guvernare globală, cu o voce mai puternică pentru ţările în curs de dezvoltare. SUA au învins la Addis Abeba, dar au arătat că sunt de partea greşită a istoriei.   

Joseph E. Stiglitz, laureat Nobel în economie, este profesor universitar la Universitatea Columbia. Cea mai recentă carte a sa, în colaborare cu Bruce Greenwald, este „Creating a Learning Society: A New Approach to Growth, Development, and Social Progress”.

Copyright: Project Syndicate, 2015a.

www.project-syndicate.org