Una dintre consecinţele faptului că „scriu la ziar” este aceea că mă bucur de o oarecare notorietate în familie, drept pentru care cu câteva zile în urmă un unchi m-a interpelat pentru a-mi împărtăşi revolta sa faţă de acordul încheiat cu Fondul Monetar Internaţional. După părerea lui, acest acord este nejustificat, reprezintă o povară pentru generaţiile viitoare care vor trebui să ramburseze împrumutul şi deschide calea imixtiunii FMI în politica noastră internă – ţara este condusă în acest moment de Fond, nu de Guvernul României! Indignarea lui venea şi din faptul că o decizie de o asemenea importanţă a fost luată fără consultarea poporului, care ar fi trebuit să fie întrebat prin referendum dacă este de acord cu semnarea unui asemenea acord.
Întrucât am observat că poziţia lui este destul de larg împărtăşită, cred că nu este lipsit de interes ca o dezbatere să fie iniţiată pe temele ridicate. Voi începe cu chestiunea referendumului ca instrument de luare a deciziei privind acordul cu FMI. Deşi reprezintă cea mai pură formă de democraţie directă, referendumul poate fi folosit doar în anumite circumstanţe. În primul rând, organizarea unui referendum este un proces destul de îndelungat şi costisitor. Nici o guvernare în lume nu funcţionează pe bază de referendum. Dar chiar ignorând acest aspect, referendumul cu privire la o chestiune precum acordul cu FMI este imposibil, deoarece problema în sine este atât de complexă, încât nu ar putea fi rezumată într-o formă inteligibilă şi accesibilă oricărui cetăţean chemat să‑şi spună părerea prin DA sau NU, cu atât mai mult cu cât este posibil să fii de acord cu unele prevederi ale acordului şi să nu fii de acord cu altele. Modul în care ar fi formulată întrebarea ar determina cu certitudine răspunsul. Dacă întrebarea ar fi „Sunteţi de acord cu încheierea unui acord de împrumut cu FMI, ştiind că acest acord împovărează generaţiile viitoare?”, răspunsul ar fi cu siguranţă NU. Dacă însă întrebarea ar fi formulată „Sunteţi de acord cu încheierea unui acord cu FMI, ştiind că în lipsa acestuia există riscul de neplată a pensiilor şi salariilor?”, sunt convins că majoritatea ar vota cu DA.
Rămâne însă chestiunea de fond a oportunităţii încheierii unui acord cu FMI. Ne-ar fi fost mai bine fără acest acord? Este întotdeauna imposibil să demonstrezi absolut convingător un lucru pornind de la „ce ar fi fost dacă…?”, aşa că mă voi rezuma la a spune cum văd eu lucrurile. La sfârşitul anului 2008, în pofida asigurărilor guvernanţilor, care ne spuneau că România nu poate fi afectată de criza ce se instalase deja în mai toate ţările lumii, unele evoluţii căpătau o turnură îngrijorătoare. Cursul de schimb al monedei naţionale pornise pe o pantă de depreciere care, deşi a fost pusă la un moment dat pe seama „speculaţiilor”, reflecta o reală îngrijorare a pieţelor de capital cu privire la stabilitatea economiei româneşti. Apăruseră prognoze care vedeau cursul atingând valoarea de 5 lei la un euro. Consecinţele unei asemenea evoluţii erau foarte serioase atât în privinţa efectelor inflaţioniste, cât şi asupra tuturor datoriilor ce fuseseră contractate în euro.
Efectele combinate ale acestor tendinţe ar fi fost, pe de o parte, o reducere a veniturilor reale (erodate de inflaţie) şi o creştere a numărului insolvenţelor în cazul celor (persoane fizice şi juridice) ce nu mai puteau rambursa datoriile. Pe fondul crizei internaţionale, ar fi existat o tendinţă, greu de stăpânit, de retragere rapidă a tuturor capitalurilor din România, provocând creşteri ale dobânzilor până la niveluri prohibitive – tendinţa de natură a accentua criza atât la nivelul consumului, cât şi la nivelul producţiei, al societăţilor comerciale. În plus, exporturile sufereau oricum o contracţie din cauza reducerii activităţii în ţările europene ce constituie principalii parteneri comerciali. Toate acestea duceau inevitabil la recesiune, la creşterea şomajului şi la accentuarea scăderii veniturilor reale. Bugetul public ar fi fost următoarea victimă, deoarece scăderea veniturilor combinată cu imposibilitatea reducerii corespunzătoare a cheltuielilor ar fi mărit deficitul până la niveluri greu de finanţat. Costul finanţărilor ar fi crescut, de asemenea, foarte mult şi în scurtă vreme ar fi apărut probleme în plata obligaţiilor bugetare, mergând, eventual, până la întârzieri în plata salariilor şi a pensiilor.
După cum se vede, cu sau fără acordul cu FMI, deteriorarea situaţiei economice era inevitabilă. Singurul avantaj al unui acord cu FMI este acela că ne oferă ceva mai mult timp pentru a lua măsurile de reformă care să asigure o ajustare graduală şi ordonată, evitând un colaps de proporţii, traumatizant, cum a fost cel al Argentinei în 2001 sau cel pe care încearcă să îl evite Grecia astăzi. Dar FMI nu face minuni şi, dacă nu reuşim să facem reformele necesare, inevitabilul se va produce – reformele se vor face singure, haotic şi mult, mult mai costisitor.
