Sunt om om păcătos. Mint constant (la serviciu nici nu se poate altfel), iar uneori zâmbesc deşi aş vrea să pălmuiesc. În general mănânc de dulce când Biserica, dimpotrivă, prescrie abţinere de la ouă şi lapte, baza alimentaţiei mele sănătoase. De asemenea, muncesc în zilele de sărbătoare, deoarece angajatorul meu nu s-a gândit să-mi dea liber în toate zilele trecute cu cruce roşie în calendarul ortodox (deşi tare mi-ar plăcea, deoarece la numărul sărbătorilor stăm foarte, foarte bine, suma lor cu siguranţă depăşind perioada de concediu legal).
Ca să anihilez nenumăratele mele păcate, uneori trec pe la Biserică. Caut să mă feresc de cerşetorii de la intrare, deoarece am văzut că nici popa nu le dă pomană, deci m-am gândit, în cugetul meu, că aşa trebuie să ne purtăm cu aceşti necăjiţi. Apoi aprind câteva lumânări chinezeşti pentru odihna răposaţilor mei, români din fire. Sunt cu mare băgare de seamă în ce nisip înfig prima lumânare aprinsă: o babă m-a lămurit o dată că-i mare păcat dacă pui lumânare înainte morţilor şi abia apoi viilor, şi eu nu vreau să creez confuzie între morţi şi vii!
Pentru a-mi curăţa păcatele, pentru a putea spera la viaţa veşnică într-un loc din care moartea şi durerea au fost alungate, merg nesmintit la sluijba de Înviere. Ce mă pune un pic pe gânduri este faptul că vecinul, administratorul, colegii de serviciu, chiar şi şefii merg, şi ei, la slujba de Înviere, deci s-ar putea să am aceeaşi companie şi pe lumea cealaltă- lucru pentru care, zău, cam ezit să mă rog! În fine, n-o să insist pe tema asta, deoarece nu sunt atât de prost şi să mi-o fac singur, cu mâna mea. Să zicem că tocmai am declarat că-mi iubesc colectivul şi să trecem mai departe.
Aşa. Să vă vorbesc despre slujba de Înviere. Nu ştiu cum se face, dar mai mereu mă indispune. Ştiu că e păcat ce zic, dar păcat şi mai mare ar fi să mint şi să spun că-mi place ce păţesc acolo.
Uite, de pildă, acum vreo şase ani am fost la o Înviere oficiată de primul episcop al Giurgiului, dl. Ambrozie. Merită să vă spun cum a fost.
Aveam mari speranţe legate de acea Înviere. Eram obişnuit, în sudul ţării, cu Învieri care încep la 0.10 fix trecute şi ţin ba 10, ba 20 de minute, în funcţie de cheful popii.
Acum, că dl. Ambrozie abia descălecase în Giurgiu cu forţe proaspete, sufletul meu era plin de speranţă. Ştiam că acest prim episcop al Giurgiului este de soi chiar mai ales decât Sf. Gheorghe, omorâtorul de balauri (despre acesta, repet, se spune că este „Sfânt”, în timp ce dl. Ambrozie îşi spune singur „Prea Sfânt”, parcă simţindu-se singur exagerat de sfânt, chiar şi după modestele sale standarde.
Deoarece nu vreau să merg la Înviere ca românul la concert, m-am prezentat cu 20 de minute înainte de miezul nopţii şi mi-am găsit cu greu un loc, între două babe care discutau aprinse o telenovelă şi trei puşti care fumau liniştiţi, la adăpost de ochii părinţilor rămaşi acasă, să vadă slujba live, în transmisiune televizată de la Patriarhie.
Pe la 0.10 am început să mă foiesc neliniştit, la 0.10, iertat să-mi fie, înjuram iar la 0.25 am auzit sirena unei maşini de Poliţie: Prea Sfântul Doctor Ambrozie venea la Înviere cu jumătate de ceas întârziere, adus cu sirena şi girofar, ca ultimul infractor. M-am supărat foarte tare pe dl. Ambrozie, dar nu i-am spus-o de la obraz, deoarece încerc să fiu un bun creştin. Ba, chiar am ascultat şi vreo trei sferturi din discursul său de vreo oră care, deşi era scris cu mult timp înainte, era foarte greu de citit şi, mai ales, de înţeles.
L-am iertat ceva mai târziu pe Prea Sfântul Ambrozie, când am aflat că şi el a iertat un vameş- funcţionar aflat sub semnul întrebării încă de pe vremea Mântuitorului, după cum spun Evangheliile. Vreau să zic că, în marea ei bunătate, Episcopia a decis să cumpere vila construită de un vameş chiar lângă un service auto, care nu doar că schimbă anvelope, ci spală şi ecologic caroseria! Aşa da, bunătate! Mai ales că pentru respectiva viluţă Episcopia a plătit, îmi pare, vreo 750.000 euro, şi eu zic că merita chiar mai mult, deoarece are şi piscină.
Anul acesta am petrecut Învierea, iarăşi, în Giurgiu. Am fost la o mănăstire situată într-o mică pădurice, retrasă şi liniştită. Cred că foarte bine ar fi fost să fiu eu însumi liniştit, dacă anturajul mi-ar fi permis-o, însă n-a fost să fie.
Primul care m-a neliniştit sau, hai să zicem, deranjat a fost chiar un cetăţean cu barbă şi plete, despre care am bănuiala că face parte din rândurile acelei mănăstiri. În tot timpul slujbei domnia sa a ţinut să fotografieze, din toate poziţiile posibile, preoţii care ţineau slujba. Cum de vreo trei sau patru ori cea mai bună poziţie pentru tras poze a fost chiar în faţa mea, lipit de mine, socotesc că aveam de ce să fiu deranjat. Deşi înţeleg dorinţa popilor de a afişa pe siteul mănăstirii cadre luate chiar din timpul Învierii, nu pot să spun că n-aş fi deranjat când cineva îmi blochează perspectiva! Mai ales că, după popă, a venit şi un cetăţean civil, care a ţinut morţiş să înregistreze pe telefonul mobil exat momentul în care s-a adus lumină.
Ceva probleme au fost şi cu sonorul. Popii aranjau microfoanele taman în timpul slujbei de Înviere, deci din unele propoziţii auzeam jumătate, din altele trei sferturi, iar despre altele pot crede că erau rostite doar în virtutea faptului că popii mişcau buzele.
În restul timpului, la comanda popilor, m-am rugat pentru ei înşişi, dar şi pentru primari, consilieri, prefecţi şi alte notabilităţi, inclusiv cele centrale, pentru judecători şi pentru multe alte personaje pe care, la drept vorbind, alţi oameni obişnuiesc să-i blesteme în timpul liber. Cum mi s-a părut cam exagerat să mă duc la Înviere ca să am ocazia să mă rog pentru primarul ce nu face nimic, am găsit cu cale să părăsesc Slujba imediat ce am luat lumină şi am rostit, plin de speranţă, „Christos a înviat!”.
Ce mă sfătuiţi pentru la anul? Că eu, în candoarea mea, aş cam vrea să merg şi atunci la Înviere!
