În 1991, când Estonia îşi declara independenţa faţă de Uniunea Sovietică, numai jumătate dintre cei 1,4 milioane de locuitori aveau un post telefonic. 21 de ani mai târziu, întreaga ţară are acces gratuit la internet, iar acest lucru a schimbat complet modul în care cetăţenii interacţionează cu statul, după cum relatează cotidianul britanic The Guardian.
„Pentru estoni, internetul este mai mult decât o utilitate”, spune consiliderul guvernamental Linnar Viik: „este un simbol al democraţiei şi libertăţii”.
Programul guvernului de „internetizare” a ţării a demarat în 1995 – şi doar doi ani mai târziu, 97% din şcolile din Estonia dispuneau de acces la internet. Astăzi, 42 de servicii ale statului au loc în mare parte prin intermediul internetului: în 2011, 94% din declaraţiile de impozit au fost completate online (cu o durată medie de cinci minute), iar cetăţenii pot vota de pe laptop şi pot semna documente cu ajutorul telefonului mobil. Sistemul a fost preluat şi de sectorul privat: biletele de autobuz pot fi achiziţionate prin SMS, 99% dintre transferurile bancare sunt făcute pe internet, iar reţetele de medicamente sunt de asemenea transmise electronic.
În centrul programului naţional se află cardul electronic de identitate, introdus în 2002; 90% dintre estoni se află în posesia acestuia, care poate fi folosit atât ca buletin de vot cât sau card bancar, dar care permite totodată fiecărui cetăţean să acceseze toate informaţiile pe care statul le deţine despre el – şi să vadă cine altcineva le-a accesat.
Preşedintele Toomas Hendrik Ilves explică de ce acest sistem i se pare cel mai sigur: „eu pot şti când cineva îmi vede datele – însă dacă acestea ar fi pe hârtie, nu aş putea afla niciodată cu precizie cine a avut acces la ele”; astfel, un simplu cetăţean poate controla statul.
Programul eston nu ar fi fost posibil dacă mulţi dintre liderii ţării nu ar fi fost, la desprinderea de Rusia, foarte tineri – şi pasionaţi de computere. Însă internetul a fost văzut şi ca o apărare împotriva Rusiei: „armata lor ne-ar fi putut închide televiziunea, radiourile şi presa”, spune Linnar Viik; „însă internetul ar fi funcţionat în continuare – şi am fi putut păstra legătura cu restul lumii în caz de urgenţă”.
