Media din SUA şi Marea Britanie se întrec în a reaminti aventurile sexuale ale politicienilor francezi, acuzând toleranţa suspectă manifestată de societate.
Media şi clasa politică franceză, în special, sunt acuzate că au aplicat codul tăcerii şi au ascuns adevărul despre deviaţiile comportamentale ale lui DSK. Pentru „Guardian” afacerea dezvăluie „problema jenantă din media franceză şi politica a două lumi paralele – ce este scris negru pe alb şi realitatea din culise despre care nu se spune nimic”. NYT scrie despre „complicitatea şi toleranţa francezilor, care preferă să închidă ochii asupra vieţii private a politicienilor”, iar Times estimează că „punerea sub acuzare a unui politician macho este pusă sub acuzare şi cultura franceză a secretului”. „În Franţa, a fugi după femei este parte a unei lungi tradiţii-liberté, égalité, infidélité”.
Presa anglo-saxonă acuză media şi clasa politică franceză că au aplicat codul tăcerii şi au ascuns adevărul despre deviaţiile comportamentale ale lui Dominique Strauss-Kahn. Arestat în SUA, acestuia i s-a respins eliberarea pe cauţiune şi a petrecut prima noapte în închisoarea Rikers Island.
Fostului şef al FMI i-a fost refuzată cererea de eliberare pe cauţiune, judecătoarea newyorkeză dispunând plasarea lui în detenţie în închisoarea Rikers Island, într-o celulă individuală, fără a avea contact cu alţi deţinuţi. Cu toate că apărarea lui DSK a propus o cauţiune de un milion de dolari, reţinerea paşaportului şi angajamentul acuzatului de a nu părăsi oraşul (DSK a promis că va locui la fiica lui), judecătoarea a apreciat că există un risc să părăsească teritoriul american. Pentru cele şapte capete de acuzare, DSK, care declară că este nevinovat, riscă o pedeapsă cumulată de peste 70 de ani de închisoare.
Penitenciarul Rikers Island situat pe o insulă de pe East River la nord de Manhattan, este unul dintre cele mai mari complexe carcerale din lume, unde se află circa 14.000 de deţinuţi.
Pete de sânge
Anchetatorii americani au găsit noi dovezi care ar putea susţine acuzaţia de agresiune sexuală formulată împotriva directorului FMI de o cameristă a hotelului Sofitel din New York. Surse din poliţie au declarat că pe lenjeria de pat din camera unde a stat Dominique Strauss-Khan au fost găsite urme de sânge şi alte probe suplimentare care vor fi supuse analizelor medico-legale.
Nimeni nu contestă că în jurul amiezii de sâmbătă, ziua arestării, DSK a părăsit rapid hotelul, dar persită întrebarea dacă a fugit sau se grăbea la o întâlnire, aşa cum susţin avocaţii apărării. Procurorii susţin că acesta se afla în apartamentul de lux 2806 al hotelului Sofitel când o cameristă a intrat şi s-a trezit agresată sexual de un bărbat gol. Iniţial, poliţia a declarat că scena s-a produs la 13.30, dar anchetatorii afirmă acum că faptele se situează în jurul amiezii, adică o oră şi jumătate mai devreme. Acuzarea afirmă că DSK a plecat precipitat din hotel pentru a merge la aeroportul Kennedy unde s-a îmbarcat la bordul unui avion Air France cu destinaţia Paris. Înainte de decolare doi detectivi l-au ridicat pe fostul ministru francez de pe locul său de la clasa I. Unul din avocaţii lui a precizat că acesta s-a grăbit pentru a merge să ia masa cu cineva, iar biletul pentru Paris a fost rezervat cu mult timp înainte, directorul FMI având programate întrevederi şi reuniuni în Europa. În realitate, DSK nu are nevoie să rezerve bilete pentru zborurile Air France. Potrivit unei înţelegeri cu FMI, DSK se poate îmbarca la bordul oricărui zbor Air France la clasa bussines fără rezervări anterioare.
Dar chiar dacă avocaţii reuşesc să coroboreze toate alibiurile, rămâne de dezlegat misterul a ceea ce s-a petrecut în camera de hotel. Procurorii se declară siguri că acest caz este solid, considerând că „victima a furnizat detalii impresionante”. Frank Bress, profesor la New York Law School, atrage însă atenţia că Ben Brafman, liderul echipei de avocaţi a lui DSK, „este un excelent avocat şi va specula eventuale neconcordanţe privind succesiunea evenimentelor”. DSK se poate lovi însă de un obstacol major – juraţii – dintre care majoritatea provin din clasa muncitoare, multirasială. Istoria este clasică: un bărbat bogat, alb, care profită de o tânără imigrantă de origine africană. Potrivit lui Bress, rămâne totuşi o necunoscută care poate distruge cazul apărării – distrugerea credibilităţii cameristei. „Nu se ştie niciodată ce se poate descoperi mâine”.
Click pe imagine pentru a mări
DSK, recidivist sexual în SUA
Este pentru a doua oară când DSK este implicat într-o afacere de sex în SUA. În 2008 a fost cât pe ce să-şi piardă postul din cauza unei relaţii sexuale dezvăluită de Wall Street Journal, cu una din subordonatele directe, o economistă maghiară, Piroscka Nagy, în condiţiile în care codul de conduită al FMI o interzice. Afacerea, calificată de DSK „aventură de o seară” şi care releva un abuz de putere, a fost trecută cu vederea, iar tânăra a fost paraşutată de urgenţă la Londra, la BERD.
Prăpastie etică între Franţa şi SUA
Media şi politicienii cunosc de multă vreme apetitul sexual insaţiabil al lui DSK, al cărui comportament faţă de femei este „inadecvat”. Jean Quatremer, corespondentul la Bruxelles al ziarului Liberation, a scris în 2007 despre acest subiect pe blogul său şi declară că a primit critici virulente din partea colegilor şi a unei părţi a clasei politice, fără a vorbi de internauţi care i-au reproşat că a împietat „viaţa privată” a unui politician. „Atunci, spuneam ceea ce toată lumea ştia despre DSK, că risca să derapeze în SUA, dar nimeni nu a anchetat. Ziariştii americani au fost sideraţi”, scrie Quatremer, denunţând „tabu-urile” ziariştilor francezi care „nu au îndrăznit să vorbească de frică să nu provoace neplăceri” şi au folosit dreptul la „viaţă privată” pentru a-şi masca laşitatea”.
Numai că în SUA nu se glumeşte cu drepturile femeii, intransigenţă care adesea suscită ironii în Franţa. Peste Atlantic, orice bănuială de abuz sau hărţuire înseamnă finalul unei cariere politice, în vreme ce în Franţa sunt privite cu toleranţă, dacă nu cu amuzament. Or, DSK trăia la Washington şi comportamentul său trebuia să se conformeze normelor puritane locale. De această dată el este acuzat că a agresat o cameristă într-un hotel unde o noapte costă de două ori salariul ei lunar. Quatremer arată că reacţiile clasei politice şi a presei socialiste, care deplâng linşajul mediatic la care este supus DSK, îi dezonorează. Într-o societate cum e cea franceză care începe să dea o atenţie din ce în ce mai mare victimelor, avocaţii de serviciu ai lui DSK par să uite că în această afacere există o victimă, o femeie care afirmă că a fost agresată şi nu numai un politician în dificultate.
„Legea tăcerii”, complicitatea presei franceze cu puterea
Scandalul Dominique Strauss-Kahn zguduie media franceză, obişnuită să fie foarte discretă cu privire la viaţa privată a politicienilor, o atitudine ambiguă care dezvăluie o „sacralizare” a puterii.
Ziaristul Pierre Haski arată că lecţia afacerii DSK constă în faptul că protejarea vieţii private nu trebuie să servească drept pretext pentru a ascunde personalitatea politicienilor care sunt candidaţi pentru conducerea ţării”. Edwy Plenel, fost director al redacţiei Le Monde, subliniază că „dacă fiecare personalitate publică are dreptul la respectarea vieţii sale private, există o necesitate absolută de a dezvălui faptele de interes public. Este o problemă de cultură democratică”.
Ziarul britanic Guardian arată că această nouă afacere de moravuri dezvăluie „problema jenantă din media franceză şi politica a două lumi paralele: ceea ce este scris negru pe alb şi realitatea din culise despre care nu se spune nimic”. „Toată clasa politică şi media din Franţa ştiau că relaţia cu femeile era călcâiul lui Achile a lui Strauss-Kahn”. Dar tăcerea „complice” asupra acestui aspect al vieţii private a socialistului dovedeşte că în Franţa „reputaţia de afemeiat a unui bărbat nu constituie un obstacol pentru a reuşi în politică, ci dimpotrivă. Tabloidul Daily Mail titrează „Un satir sexual, o conspiraţie a tăcerii, iată de ce nu trebuie să avem legi privind viaţa privată ca în Franţa”.
Dincolo de Atlantic, New York Times scrie în articolul „Probleme puse de legea tăcerii” despre „complicitatea” şi toleranţa francezilor faţă de acest gen de afaceri, ei preferând să închidă ochii asupra vieţii private a politicienilor. Printre scandalurile de moravuri tolerate de Franţa ziarul newyorkez aminteşte despre fiica ascunsă a lui Mitterrand sau separarea – ţinută secret în campania din 2007 – a liderului socialist Francois Hollande de candidata la prezidenţiale a PS, Segolene Royal. Totodată, NYT subliniază că în momentul afacerii Lewinsky, politicieni francezi, bărbaţi şi femei, l-au susţinut pe Bill Clinton, sub motiv că scandalul dovedea că era un om sănătos. Concluzia autoarei este că în Franţa „un om politic care dovedeşte de cât mai multe ori „vitejiile sexuale şi vigoarea”, arată că este deplin capabil să conducă ţara”.
London Times consideră, la răndul său, că o dată cu „punerea sub acuzare a unui politician macho, este pusă sub acuzare şi cultura politică franceză a secretului. În Franţa, a fugi după femei este parte dintr-o lungă tradiţie – liberte, egalite, infidelite.
Europenii, mobilizaţi pentru a păstra şefia FMI
Chiar înainte de a se pune problema, europenii s-au angajat într-o bătălie pentru succesiunea lui Struss-Kahn în fruntea FMI, cu ferma intenţie de a păstra în zona lor de influenţă acest post strategic.
La Berlin, cancelarul german Angela Merkel declara că „în această fază, există motive serioase pentru a spune că Europa are candidaţi buni”, acelaşi ton fiind auzit şi din partea ministrului belgian de Finanţe. În Franţa, ministrul de Finanţe, Christine Lagarde, a refuzat să comenteze speculaţiile potrivit cărora ar putea fi un posibil înlocuitor al lui Dominique Strauss-Kahn. Potrivit Berlinului, criza datoriilor care agită Europa de un an a acaparat FMI-ul, coarhitect şi cofinanţator al ajutoarelor pentru ţările în dificultate şi ar fi logic ca un european să continue această sarcină.
De la crearea în 1944, FMI a fost condus de un european, iar preşedinţia Băncii Mondiale a revenit unui american, dar această repartizare este din ce în ce mai mult contestată în statele emergente, a căror importanţă în economia mondială continuă să crească.
