Guvernul kârgâz a mobilizat ieri armata şi i-a ordonat să tragă fără somaţie pentru a încerca să ţină sub control violenţele interetnice care au făcut cel puţin 86 de morţi şi peste 1.000 de răniţi.
Guvernul provizoriu a decretat starea de urgenţă în oraşele Jalalabad şi Osh şi a decretat mobilizarea rezerviştilor între 18 şi 50 de ani, dar, potrivit relatărilor de la faţa locului, este departe de a controla situaţia. Rusia a refuzat sâmbătă cererea cabinetului kârgâz de a trimite trupe pentru a stabiliza situaţia, în pofida faptului că este principala susţinătoare a guvernului condus de Rosa Otunbaieva. Potrivit reprezentanţilor Crucii Roşii, bande înarmate de etnici kârgâzi atacă membri ai minorităţii uzbece şi le dau foc la locuinţe. Deja, până la 6.000 de uzbeci s-au refugiat în Uzbekistanul vecin, guvernul de la Taşkent declarându-se „alarmat”.
Violenţele au pornit, se pare, de la un incident într-un cazinou din Osh, dar tensiunile interetnice din regiune durează de mult mai multă vreme şi au fost amplificate după răsturnarea de la putere a fostului preşedinte Kurmanbek Bakiev, în aprilie. Conflicte între oamenii rămaşi fideli lui Bakiev în sudul Kârgâzstanului şi inamicii săi au izbucnit sporadic în ultimele luni, iar bande de kârgâzi au atacat şi enclavele de ruşi şi turci. Kârgâzii reprezintă majoritatea de aproximativ 70% din populaţia de circa 5,5 milioane, în vreme ce uzbecii reprezintă aproape 15%. Tensiuni şi violenţe între cele două comunităţi au izbucnit şi în 1990, numai pentru a fi înăbuşite de guvernul condus atunci de Askar Akaiev. Problemele dintre cele două etnii sunt însă mai profunde şi au de a face cu modul în care Moscova a trasat graniţele ţărilor din Asia Centrală. Cum Asia Centrală constă, în cea mai mare parte, din stepă, singura regiune care are cu adevărat valoare strategică este Valea Fergana. Pentru a o ţine sub control şi pentru a preveni ca Valea Fergana să devină un centru de putere, sovieticii au împărţit-o între trei ţări: valea propriu-zisă aparţine Uzbekistanului, intrarea a fost dată Tadjikistanului, iar munţii care o înconjoară – Kârgâzstanului.
Kârgâzstanul nu are nici un beneficiu economic de pe urma acestei împărţiri, dar are controlul strategic asupra întregii regiuni. Prin poziţia geografică pe care o are, Kârgâzstanul poate exercita presiune asupra statelor vecine: Uzbekistan, Kazahstan, Tadjikistan şi chiar China. Cu alte cuvinte, cine controlează Kârgâzstanul controlează Asia Centrală. Ruşii ştiu foarte bine acest lucru şi din acest motiv nu au lăsat aproape niciodată Kârgâzstanul din mână. Când Bakiev a renunţat să închidă baza americană de la Manas, preferând să mărească preţul, Moscova şi-a oferit sprijinul opoziţiei. Uzbecii au resursele – inclusiv de petrol şi gaz -, kârgâzii nu au decât poziţia geografică. Tensiunile dintre cele două grupuri etnice care rezultă din această distribuţie duc la conflicte periodice, pe care Rusia încearcă să le exploateze pentru a-şi menţine controlul asupra Asiei Centrale. Pentru că alianţa cu Taşkentul este cel puţin la fel de importantă, Moscova va încerca astăzi să implice Organizaţia Tratatului de Apărare Colectivă, din care ambele ţări fac parte, pentru a „rezolva” o criză de care este, în mare măsură, responsabilă.
