Cultura în comunism, disecată de Dan Culcer

Revista „Vatra” de la Târgu-Mureş, în ediţia sa nouă, a apărut în 1971. Printre cei trei fondatori ai acesteia se numără şi scriitorul Dan Culcer, plecat în Franţa 16 ani mai târziu pen­tru a scăpa de cenzură, filaj şi Securitate. La 18 ani de la Revoluţie, în 2008, Dan Culcer făcea din nou să vuiască Târgu-Mureşul când a făcut public faptul că, potrivit CNSAS, unul dintre cei care l-au turnat poliţiei politice a lui Ceauşescu a fost nimeni altul decât actorul Nicu Mihoc. În vara aces­tui an, Dan Culcer a venit la Editura „Ardealul” din Târgu-Mureş, unde şi-a editat primul volum exclusiv de poezie, „Utopia”, în limbile română şi maghiară.

O bălteală culturală

Rep:  În 1971 aţi venit la Târgu-Mu­reş alături de Romulus Guga şi Mihai Sin pentru a pune bazele revistei „Vatra”. A fost o comandă politică sau o încercare de rezistenţă prin cultură?

Dan Culcer: Apariţia acestei re­viste la Târgu-Mureş a fost rodul mai degrabă al unui ansamblu de coincidenţe, şi nu atât al unui program politic sau cultural al puterii de atunci. Dacă nu s-ar fi întâmplat să fim aceia pe care i-ai pomenit şi alţi câţiva aici, în oraş, este puţin probabil ca o revistă românească să fi apărut, atunci cel puţin, deşi, după 1964-1965 s-au înfiinţat în alte zone ale ţării reviste care nu existaseră înainte, de pildă, „Familia”, la Oradea, condusă de Alexandru Andriţoiu. Deci ar fi fals să se considere că revista „Vatra” a apărut aici pentru că aşa a vrut Partidul Comunist din România. Fireşte că fără acordul acestui partid nu am fi putut face revista, dar nu el a avut iniţiativa. Era o bălteală culturală din care au mai rămas urme şi bălţi şi acuma. Nu vreau să susţin că toate persoanele care erau în afara redacţiei sau care nu colaborau la „Vatra” erau persoane fără valoare, dar majoritatea persoanelor de valoare din acea perioadă de după 1971 se aflau în echipa sau, respectiv, între colaboratorii revistei. Noi am vrut să facem o revistă neprovincială, şi la un moment dat am şi difuzat nişte afişe a căror conţinut era, citez, nu foarte precis poate, „Vatra, o revistă care apare la Târgu-Mureş, pentru toată ţara”.

O revistă de atitudine şi cenzura

A fost o revistă de atitudine, o re­vis­tă considerată pentru acele vremi împotriva cenzurii şi a regimului…

„Împotriva regimului” cred că e puţin cam exagerat. Era o revistă care nu se încadra exact în limitele ideologiei impuse şi construite atunci. Tocmai din pricina aceasta ea a fost supusă unui bombarda­ment de cenzură destul de insistent.

Uşor, în timp, cenzura v-a margina­lizat în interiorul redacţiei şi aţi avut texte multe care nu v-au mai fost publicate şi nici nu mai apăreaţi în comitetul de coordonare şi conducere al revistei „Vatra”.

Situaţia asta cu ieşirea mea din caseta redacţională şi pierderea unor funcţii, pentru că la un moment dat eram redactor-şef adjunct, mi se datorează şi mie pentru că eu am refuzat să scriu exact aşa cum ar fi dorit sau ar fi crezut că ar fi bine diverşi „controlori”. La mine era o atitudine sistematică, adică încercam mereu să fac ceva după un principiu pe care l-am formulat în felul următor: totdeauna este un prag de sus, dar dacă niciodată nu ridicăm fruntea destul de sus ca să ne izbim de acest prag, atunci n-o să ştim unde e. Aşadar, cei care trec pe sub porţi sau pe sub portaluri totdeauna aplecaţi, rămân cocoşaţi. 

O atitudine considerată de regim drept duşmănoasă…

Atitudinea asta a fost considerată duşmănoasă şi alte atitudini ale mele au fost considerate duşmănoase şi am fost multă vreme supus unui control al Securităţii, care a durat din 1970 cu aproximaţie până la plecarea mea din ţară în 1987.

Fuga peste hotare

O plecare pe care v-aş ruga să o clarificăm acum…

Plecarea asta a fost rezultatul unui plan. Adică eu am decis să îmi iau familia şi să plec. Ca să pot face asta am construit o legendă. Am construit imaginea unei persoane care are un copil bolnav şi care vrea să îl scoată la un tratament care nu se poate face decât în străinătate. Cu ajutorul unor complicităţi mai mult sau mai puţin evidente şi complete, am reuşit să impun imaginea aceasta şi până şi Securitatea a luat-o în serios, deşi ei aveau mijloace prin informatori să afle eventual că nu e chiar aşa, însă, datorită solidarităţii de atunci din interiorul familiei şi a faptului că am evitat să fac con­fidenţe, legenda aceasta a fost acceptată şi în momentul în care fosta mea soţie cu care eram atunci împreună, Maria Mailat, a cerut plecarea cu doi copii ai noştri, un copil al meu şi un copil al ei au primit aprobare turistică cu scop medical. Am început să vorbim prin târg că vrem să cumpărăm o casă, ceea ce, din punct de vedere al Securităţii, era un factor de calmare, adică atenua suspiciunea lor naturală şi deci până la urmă, soţia mea a plecat cu cei doi copii. La câteva luni după plecare, ea a cerut şi a obţinut azil politic fiindcă reuşise să scoată, în mod clandestin şi discret, un roman care după aceea a apărut în Franţa. În ianuarie 1987 mi-a comunicat că nu se mai întoarce, cum, de altfel, convenisem, şi că pot să depun şi eu cererea de plecare pentru întregirea familiei, ceea ce am şi făcut imediat.

Microfoanele din redacţie

Aş dori să vorbim puţin despre ceea ce era în revista „Vatra” îna­inte de 1989. Despre microfoanele de acolo. V-aţi simţit vre­o­dată ascultat aşa cum aţi descoperit ulterior în arhivele CNSAS?

Nu, nu aveam nici un mijloc să de­pistez sau să îmi imaginez că Securitatea merge atât de departe să instaleze microfoane în birourile revistei „Vatra”. Probabil aveau prea multe microfoane
fiindcă, vă daţi seama, la „Vatra” nu se stătea foarte mult, deci, ideea însăşi, din punct de vedere pragmatic, al obţinerii de informaţii, de a pune nişte microfoane acolo, nu dădea rezultate importante deoarece, în biroul meu, atunci mai ales, în perioada ’86-’87, când se pare că au instalat ei microfoanele, stăteam poate 30 de minute, restul îl petreceam prin biblioteci, stăteam de vorbă cu colegii sau făceam altceva… 

Radiografia Securităţii

Rep.: Şi totuşi, Securitatea vă oferă, în dosarul pe care vi l-a pus la dispoziţie CNSAS, o imagine de ansamblu şi chiar în detaliu a vieţii dvs. până când aţi părăsit România.

D.C.: A vieţii mele ca persoană, da, sunt multe lucruri de natură intimă care au intrat în acest dosar, pentru că s-au ascultat conversaţiile telefonice între soţia mea care era la Paris şi eu însumi. Din toate astea au rămas notele telefonice de ascultare, corespondenţa mi-a fost fie blocată, fie copiată. Eram urmărit, eram filat, am văzut fotografii în care eram reprezentat pe centru în faţa fostului cinematograf, am fost filmat şi fotografiat la intrarea în ambasada franceză, când mi-am depus cererea de viză ş.a.m.d. O activitate stupidă.

Rep.: Cum v-aţi simţit văzând toate acestea în dosarul de la CNSAS?

D.C.: Am avut un sentiment de mare recunoştinţă faţă de Securitate pentru că mi-a permis să nu uit anumite lucruri şi să n-o uit.

Pactul cu securistul

Rep.: De ce au ajuns scriitorii în România să facă un pact până la urmă, nu neapărat cu puterea, ci cu cenzura sau cu securistul?

D.C.: Pactul acesta este de fapt un troc. În mod vădit iniţiativa construirii unei reţele de informatori nu aparţine scriitorilor, ci Securităţii. Să punem accentul foarte clar, Securitatea a avut nevoie de informatori, şi nu informatorii s-au dus la Securitate. Şi nu există Securitate care să nu lucreze cu informatori. Nu trebuie să fim nici naivi şi nici angelici şi să credem că informatori au existat doar în România sau în sistemele socialiste. Calitatea morală a informatorilor a influenţat însă foarte mult calitatea informaţiilor pe care le dădeau. Pentru că persoana respectivă putea să facă rău, foarte rău, mai puţin rău sau deloc rău. Deci, dacă persoana respectivă încerca să-şi croiască cariera folosindu-se de calitatea sa de informator pentru a fi sprijinit, recompensat şi împins înainte, atunci putea să facă foarte mult rău. Au fost oameni care au făcut puşcărie fiind în opoziţie, dintre scriitori vorbesc, Caraion, de pildă, sau Doinaş, sau Negoiţescu, sau alţii care au fost racolaţi ca informatori după ani de puşcărie grea. Nu putem pune în aceeaşi balanţă cele două situaţii: un tânăr viitor actor din Târgu-Mureş (Nicu Mihoc – n.r.) care este racolat când este student încă şi care dă informaţii despre persoanele pe care nici nu le cunoaşte, cu cei care au făcut puşcărie grea.