Alegerile abia trecute din Cehia au adus în prima linie un partid de centru-dreapta nou-creat, numit TOP09. Pe lângă un lider cu imagine bună, fost ministru de Externe, noul partid a venit şi cu o idee năstruşnică: în campanie, a trimis alegătorilor prin poştă pseudofacturi. Fiecare cetăţean era invitat la modul metaforic să achite partea sa din datoria externă a ţării. Alegătorii nu doar că nu s-au supărat, dar au votat noul partid, care probabil va forma acum o coaliţie cu alte două formaţiuni de centru-dreapta. Coaliţie care poartă numele provizoriu „Coaliţia pentru disciplină bugetară”.
În Germania, Angela Merkel tocmai a obţinut sprijinul politic pentru un program de reducere a cheltuielilor publice cu 100 miliarde de euro în următorii patru ani. Marea Britanie are un nou guvern de coaliţie, prima coaliţie de la al doilea război mondial încoace. De când s-a format guvernul, miniştrii stau în comisii şi fac programul de tăieri bugetare. Nu ies prea multe informaţii despre ce va conţine el, nici prin declaraţii deschise, nici „pe surse”, dar premierul britanic este ocupat acum cu obţinerea sprijinului public pentru ideea în sine că este nevoie de restrângerea cheltuielilor publice. În America, Barack Obama a aruncat cartoful fierbinte unei comisii bipartizane: figuri respectate de ambele partide stau, cercetează, dezbat şi urmează să propună preşedintelui măsuri de reducere a deficitului bugetar record pe care şi America îl înregistrează. De ce dau toate aceste exemple?
Pentru că arată un gen de gândire de care România are neapărată nevoie: gândirea pe termen lung şi negocierea inteligentă a unor principii de acţiune comună. Din păcate, Guvernul şi opoziţia din România se întrec în heirupisme. Guvernul vine cu un proiect de reduceri drastice şi bruşte ale cheltuielilor cu salariile şi pensiile. Tăierile sunt necesare, doar că nu arată întreaga poveste. Este imposibil să convingi oamenii că asemenea măsuri dure sunt necesare când nu te-ai apucat serios să raţionalizezi alte cheltuieli publice. Nu ştiu dacă premierul Boc este depăşit de situaţie, sabotat de unii miniştri, cum spunea Monica Macovei, sau pur şi simplu nu are instrumentele necesare. Cert este că programul anterior de reducere a cheltuielilor, prin desfiinţarea unor instituţii, Legea unică a salarizării, blocările de creşteri, a eşuat.
Cineva implicat într-un proiect extern de analiză a administraţiei îmi spunea, zilele trecute, cât de surprins a fost să constate că, la restructurarea administrativă de anul trecut, prin comasarea a trei instituţii a rezultat una cu mai mulţi angajaţi decât aveau cele trei anterioare. Miniştrii Cabinetului vorbesc mult şi prost pe la conferinţe şi la televizor şi tot anunţă ba că aceste reduceri de pensii şi salarii vor fi temporare, ba că vor rămâne, ba că s-ar putea să fie mai mari mai încolo. Par a fi oameni munciţi de gânduri, dar care habar n-au ce trebuie să facă. Deprimant este că alternativele nu sunt cu nimic mai bune. Nu poţi lua în serios o moţiune de cenzură care se numeşte „Opriţi genocidul social”. Fie autorii nu ştiu ce înseamnă „genocid”, fie ştiu, dar sunt duşi cu pluta. Ori, mai degrabă, cred ei că aşa se scriu moţiunile, ca editorialele de presă tabloidă.
Suntem bântuiţi de o boală care în engleză se cheamă simplu „short-termism”, adică gândire pe termen scurt. O parabolă a acestei stări de fapt se vede în Pipera: cartierul de lux dezvoltat în plin boom economic, cu vile de milioane de euro. Cu puzderie de investitori care au luat prin 2006-2008 credite ca să trântească câteva vile, să le vândă la preţuri mari, să returneze creditul şi să scoată şi profit bunicel. Totul s-a construit alandala, fără infrastructură, fără canalizare, fără nici un plan urbanistic. Fiecare a vrut să dea tunul şi gata. Acum zona este împânzită de anunţuri de vânzare, preţurile s-au prăbuşit şi ce părea a fi un cartier de lux poate deveni, pe termen lung, un coşmar pentru locuitori: au dat mulţi bani pe nişte case unde tot cu vidanja se va evacua rahatul zeci de ani de acum înainte şi de unde ajungi mai greu în oraş decât de la Piteşti pe autostradă. Din păcate, Pipera nu este un exemplu aberant, ci România în mic. Se vede incapacitatea de a colabora pentru bunuri publice şi interese comune, fie că vorbim despre un amărât de drum comunal sau despre bugete echilibrate pentru ţară. Şi nu, nu sunt doar politicienii de vină, ar fi prea simplu să fie aşa. Aşa cum fiecare om din Pipera şi-a dorit, în criză, să-şi facă o casă cât mai mare şi nu a lăsat spaţiu pentru drum de trecere, tot aşa trăim cu ideea că bugetul de stat e o halcă din care trebuie să apucăm cu toţii câte ceva şi trebuie să fii fraier să nu faci asta.
Nu cred că s-a ajuns ca în judeţul Bihor 30% din pensionari să fie pensionaţi anticipat pe caz de boală (faţă de 6%, de pildă, în Tulcea) fără o complicitate generală a medicilor, pensionarilor, funcţionarilor de stat. Mi-e greu să cred că politicienii sunt de vină pentru asta. Nu-i apăr pe politicieni, dimpotrivă, consider că acum culeg roadele a ceea ce au semănat. E uimitor să vezi acum cât de enervaţi sunt românii de corupţie, cum fiecare pensionar ştie sigur că i se reduce pensia din cauza vărului lui Videanu sau a ginerelui lui Blaga, dentistul care a devenit milionar imediat ce a intrat în afaceri cu firme de securitate privată. Pensionarii respectivi sunt pe o pistă falsă, şi dacă, printr-o minune, ar fi trimişi la puşcărie verii, mătuşile, ginerii şi rudele lor ministeriale care fac matrapazlâcuri, situaţia nu s-ar schimba prea mult: fondul public de pensii este o gaură neagră care e deja în faliment şi trăieşte cu transferuri de la bugetul de stat. Şi asta, nu pentru că a furat cineva banii, ci pentru că sunt prea puţini angajaţi faţă de pensionari, pentru că vârsta reală de pensionare e foarte mică şi pentru că măririle de pensii din 2007-2008 au fost de nesusţinut. Şi nu, deşi mulţi pensionari cred invers, banii plătiţi de ei când munceau nu există undeva, puşi deoparte şi investiţi de stat. Nu există un asemenea fond, ei sunt plătiţi din banii depuşi acum de angajaţi. Faptul că multă lume crede invers nu înseamnă că e şi adevărat. Dar pe undeva oamenii au dreptate să arate cu degetul spre corupţi: nu le poţi cere sacrificii din poziţia în care tu, ministru de Interne, zici că habar nu aveai, te-ai trezit că ginerele tău e milionar în zona ta de atribuţii publice, ca să vezi minune! Cum ziceam, culeg ce au semănat. Din păcate, nu e vorba doar despre politicieni, cu toţii culegem ce am semănat.
