Binecunoscutul realizator de la B1 TV, Radu Banciu, este fără doar şi poate un om de televiziune paradoxal. Este o rara avis, care apare pe sticlă în fiecare seară de câţiva ani buni, deşi nu este nici agramat, nici siliconat şi nici lobotomizat, ba dimpotrivă, ”păcătuieşte” grav prin inteligenţă, umor şi cultură.
De multe ori ”incorect politic”, cum ar zice limbajul ONG-ist, de şi mai multe ori „misogin”, mai ales când vine vorba de ”fufele” care ne populează micile ecrane şi ne poluează viaţa, el este pentru politicieni un coşmar, în timp ce pentru cei care au devenit dependenţi de ”lumea lui”, Banciu este o dulce plăcere vinovată, a ”guilty pleasure”, cum ar spune americanii.
Despre cum e să te iei de gât cu mogulii şi cu servitorii lor fără să-ţi pese prea mult de urmări, despre cum poţi totuşi să-ţi permiţi într-o lume profund ipocrită luxul de a fi sincer şi de a spune adevărul verde-n faţă, despre limba franceză şi fotbal, am vorbit şi noi cu Radu Banciu.
Până la urmă, ce e ”Lumea lui Banciu”?
Radu Banciu: Ca pretext, e o emisiune de revista presei, dar nu are nişte obligaţii sau nişte contururi clare, e o brambureală. Sigur, noi stabilim nişte subiecte, dar suntem liberi să ne ţinem de ele sau nu. Nu e o emisiune cu un tipic al ei, e mai mult o stare de spirit. Subiectele sunt un pretext şi în rest, improvizaţie cât încape, ca la stand up comedy.
E ca la ”Seinfeld”, o emisiune pornită de la nimic?
R.B: Păi da, uneori chiar pornim de la nimic. Indiferent de subiect, până la urmă totul ţine de calitatea discursului. Emisiunea numindu-se ”Lumea lui Banciu”, eu sunt într-un fel la mine acasă şi fac şi spun ce vreau. Şi deşi pare mai mult un show de entertainment, ne legăm totuşi de ştirile zilei, nu e niciodată doar divertisment.
Indiferent de ”subiect”, reuşiţi să-i călcaţi pe mulţi pe coadă, fie din sfera politicii, fie din lumea ”mondenă”. Nu e un ”sport” periculos?
R.B.: Pe mine nu mă deranjează să-i enervez pe cei care merită. Sigur că mă expun şi că devin incomod, dar îmi asum lucrul ăsta. Problema lor e că nu au de unde să mă apuce. Pe mine nu mă are nimeni la mână cu nimic. Lucrez de mai bine de 15 ani în presa românească şi nu poate spune nimeni că ” eu i-am dat atâţia bani”, ”eu i-am propus nu ştiu ce târg ” sau ”a fost la botez la mine” ori alte chestii de astea. Eu nu am fost cu nimeni în cârdăşie, nu sunt cumătru cu nimeni, nu mă duc la nunţi sau la băute. Asta e toată povestea. Cei mai mulţi realizatori de emisiuni sunt mână-n mână cu animite personaje şi nu se pot lua de ele decât până într-un anumit punct, pentru că ei sunt nişte atârnători. De aia la mine în emisiune sunt trecuţi prin ciur. Păi, pe Măruţă dacă-l sună Loredana Groza, s-a terminat povestea. Eu pot să înjur pe oricine, sigur, nu pot să-i înjur pe şefii postului, sau, aş putea, dar n-ar fi frumos, ar fi ca şi cum l-ai înjura pe taică-tu sau pe nevastă-ta. Dar, în rest, nu mi-a spus nimeni niciodată pe cine am şi pe cine nu am voie să înjur.
Nici când vine vorba de politicieni?
R.B: Nici. Se tot vorbeşte de orientarea pro-băsistă a postului. Dar, mie unul nu mi-a spus nimeni că nu am voie să-l atac pe Băsescu. Niciodată. Bineînţeles că B1 TV are o anumită orientare politică, dar, dacă e să o spun pe şleau, asta este şi părerea mea. Eu unul nu merg la vot, dar sigur că tre să am şi eu o părere, mai ales că lucrez în presă. Şi îi consider cu mult mai ticăloşi şi mai prost pregătiţi pe ăstia din USL faţă de cei din PDL. Am suficient de multă memorie şi suficient de multe surse de informare ca să ştiu ce spun. Sigur că ambele părţi sunt condamnabile, dar îmi face o mult mai mare plăcere să-i înjur pe USL-işti. Dacă i-aş fi considerat mai hoţi pe PDL-işti, i-aş fi înjurat mai mult pe ei. Dar nu era cazul.
N-aţi răspuns nici unei comenzi politice de la vreun mogul?
R.B: Niciodată. Când am început astă vară să-l atac pe Căcărău am făcut-o nu pentru că mi-ar fi zis cineva: ”Băi, gata, de azi îl înjurăm pe Antonescu!” Nu. Pur şi simplu, eram oripilat de toată nebunia aia cu referendumul şi ştiam foarte bine ce ne aştepta după colţ. Dacă era vorba pe bune de ”hai să scăpăm de Băsescu şi după aia gata cu hoţia, gata cu impostura, ne apucăm de treabă”, aş fi înţeles, dar când de fapt ăştia sunt puşi mai ceva pe căpătuială, sunt mai impostori, mai hoţi, cum să-i susţii? Păi, nu se vede calitatea lor morală cu ochiul liber, nu se vede că e plin guvernul lor (prezentat drept cel mai cinstit) de penali? Unde-s cinstiţii ăia promişi?
L-aţi făcut celebru pe ”A lu’ Căcărău”. Nu vă temeţi că i-aţi făcut prea multă publicitate?
R.B: Ei, avea el destulă publicitate şi fără mine. Păi, cum să-l fi trecut cu vederea? E al doilea om în stat şi, la un moment dat, din fericire, pentru scurtă vreme, a fost chiar primul. A candidat la prezidenţiale, va candida din nou, se pare, a tras toate sforile să-l de jos pe Băsescu ca să doarmă el la Cotroceni…Hai să zici că acum, cu Ponta prim ministru, el a rămas oarecum mai în umbră, dar nu poate fi lăsat aşa pur şi simplu în pace. El e, să nu uităm, un om cu un trecut dubios, un neica nimeni, nu a avut niciodată nici o competenţă profesională, nu a strălucit prin nimic, şi a intrat în politică, un spaţiu total incontrolabil, unde toţi pungaşii, toţi hoţii cu dosare penale îşi găsesc sălaş. Ei, exact Căcărău era ce-i trebuia României! Facem şi noi ce putem, şi anume să râdem de el. Poate chestia asta cu somnul lui o fi doar o legendă, ca băutura lui Văcăroiu, dar dacă ar fi fost un tip impecabil, care să se ducă zi de zi la serviciu, să-şi facă treaba fără să-l vezi şi fără să-l auzi, un profesionist desăvârşit, cu un discurs curat şi un trecut fără pată, ar mai fi zis cineva ceva de el? Păi, de Coposu spunea cineva ceva de rău? Îl înjura cineva pe Coposu?
Îl înjura Iliescu.
R.B: Da, pentru că Iliescu era un bolşevic şi-l ura pe Coposu, dar, un om cinstit nu putea să spună nici o vorbă rea despre Coposu. Avea şi o vârstă, ce e drept, deşi, şi Iliescu are o vârstă şi tot nu-l iertăm. Cum să uiţi şi să ierţi că ne-a măcinat tinereţea şi ne-a distrus ţara?
De unde vi se trage pasiunea pentru geografie şi cea pentru limba franceză? Din şcoală?
R.B: Nu. La şcoală nu făceai mai nimic, dacă e să fim sinceri. Eu am terminat liceul înainte de revoluţie, am făcut şcoală comunistă. După şcoala generală am intrat la singura clasă de filologie-istorie dintr-un liceu de mate-fizică. Cam atât era în fiecare judeţ: o clasă de filo, care după treapta a doua se înjumătăţea. Din 36 de elevi, după treapta a doua am rămas 18. Noi eram ruşinea şcolii, că liceul era de mate-fizică, aşa că aveam şi noi vreo 7 ore de mate pe săptămână, că doar nu era să schimbe programa pentru 18 elevi (iar eu dădusem la filo tocmai pentru că nu-mi plăcea matematica)…Limbi străine- o oră pe săptămână prima limbă, încă o oră, a doua limbă-, română şi istorie ceva mai mult, că alea se dădeau la treaptă şi la bac. În orice caz, nu se făcea mare lucru în şcoală nici pe vremea aia. Şcoala nu-ţi cultiva nimic. Faza e că totuşi învăţai. Că n-aveai de ales. Dacă nu aveai facultate pe vremea lui Ceaşcă nu puteai fi decât muncitor necalificat. Şi atunci, ce te făceai? Învăţai, că la facultate se intra greu şi se termina greu. Ştiai din clasa I ce te aşteaptă. Nu era ca acum, când se schimbă regulile în fiecare lună. Totul era clar. Viitorul îţi era bine organizat. Ştiai ce ai de făcut până la pensie. Dacă te opreai după treapta întâi, intrai în producţie şi mai sus de atât nu aveai acces, dacă terminai liceul, erai doar un pic mai bine, dar tot necalificat se chema că eşti şi, dacă terminai facultatea, în cazul meu, că am făcut Limbi Străine, urma stagiatura la ţară, profesoratul într-un loc uitat de lume şi pensia. Nu aveai o prea mare angoasă pe tema asta pe atunci pentru că nimeni nu se ridica mai sus. Asta era soarta tuturor. Ştiai că te duci cu capu-n zid.
Eraţi bun la franceză de mic?
R.B: Nu, absolut deloc. Prin clasa a noua nu ştiam nici să fac diferenţa dintre ”gare” şi ”guerre”, le pronunţam la fel. Eram zero.
Eraţi abonat la Pif?
R.B: Ei, Pif! Păi, ce, eu eram Radu Naum, fiul lui Hristache Naum, ca să am abonament la Pif? Deşi, mai găseam, de ce să zic, chiar dacă cu câteva luni întârziere, pe la piaţa de vechituri. Te descurcai şi făceai rost. Că ăsta era sportul naţional al românului în comunism: descurcatul. Pif, Rahan, astea erau lucruri care nu stresau regimul. Practic, toţi copiii au văzut într-un fel sau altul cum arătau revistele astea. În Târgu Mureş, de unde sunt eu, era o piaţă de vechituri foarte mare. Puteai să faci şi comenzi. Banii pe vremea aia nu erau o mare problemă, aşa că se rezolva. În obscuritatea aia în care trăiam, ajunsesem să ne adaptăm la mediu.
De când sunteţi fan Olympique du Marseille?
R.B: Din 1986. Aşa am învăţat franceza. Totul a început cu un radio cu lămpi. Nu ştiu de unde mi-a venit mie chestia asta, cred că am moştenit-o de la bunicul, care toată ziua meşterea pe la un aparat de radio. Tot învârtea pe scala aia, să găsească programe străine. Nu înţelegea nimic, săracul, dar îl fascina faptul că auzea alte limbi. 10-15 ani mai încolo, pe când eram la la începutul clasei a noua, fiind pasionat de fotbal, scriind pe la cluburi, ca toţi colegii mei, m-am apucat să ascult meciuri de fotbal din campionatul francez la radio. Pe atunci se prindea bine, acum nu mai poţi capta pe unde lungi ca pe vremuri. Bine, nici nu mai are sens. În ăia 4 ani de liceu, ascultând în fiecare săptămână etapa de campionat din Franţa, am reuşit să cresc la franceză de la nivelul de 4,5 la cel mai bun nivel pe care-l puteam atinge. Nu-mi dădea profa 10, că ne era şi dirigintă şi nu mă înghiţea, dar eram de departe cel mai bun din clasă. Ascultam meciurile şi la noi, ”Fotbal minut cu minut”, dar era o difierenţă ca de la cer la pământ. Francezii transmiteau meciurile pe 4 canale (cu greu le-am prins pe toate) cu 10 meciuri pe etapă, deci cu 40 de comentatori diferiţi, era o nebunie. Sigur că farmecul consta şi în faptul că le ascultam noaptea târziu, într-un soi de semiclandestinitate, ascunzându-mă de părinţi. Cum să stai să asculţi meciuri până la miezul nopţii când tu a doua zi ai şcoală? Ajunsesem noctambul. Dacă era bruiajul prea mare sau nu putusem din cine ştie ce motiv să ascult toată etapa, mă trezeam pe la 2-3 noaptea ca să prind ştirile de pe canalele alea. A doua zi eram zombi. Mă chinuiam să aflu măcar rezultatele, că pe ziarul ”Sportul” nu te puteai baza. Acolo erau de multe ori rezultatele scrise incomplet sau greşit, iar, dacă făcea Ceaşcă câte o chestie, nu se mai dădea nimic despre sport în tot ziarul ”Sportul”. Trăiam într-o angoasă colosală în fiecare zi, angoasă de care nu am mai putut scăpa. În armată, ajunsesem să îi plătesc pe cei de la atelierul de tâmplărie, unde era un aparat de radio la care ascultau ăia ”Melodii pe portativ”, să mă lase să urmăresc în fiecare săptămână etapa din Franţa. Le dădeam câte 100 de lei pe etapă, când solda mea pe lună era de 80 de lei. Ei bine, şi până la urmă s-a dovedit că pasiunea asta a mea, care a fost aspru condamnată de părinţi, mi-a deschis multe căi. În primul rând, am învăţat limba franceză dintr-o sursă corectă, cu accent, cu tot, ajungând apoi să fac la Cluj Facultatea de Litere, Franceză-Română, şi în al doilea rând, m-am familiarizat cu comentariul sportiv, care avea să-mi devină meserie.
Chiar aşa. Cum aţi ajuns în presă?
R.B: După ce mi-am dat licenţa, ai mei m-au ţinut acasă vreo 10 zile, de unde eu credeam că o să stau acolo toată viaţa. Nu aveam nici un gând. Stăteam în casă, mă uitam la televizor, apăruseră deja primele canale de cablu, mai ieşeam prin oraş, mai beam o bere, nu-mi propusesem nimic de la viaţă. Unde să mă grăbesc? Dar după 10 zile, ai mei m-au întrebat: ”Dar, totuşi, tu ce ai de gând?” N-aveam de gând nimic, ce să am? ”Băi, da, de ce nu te duci la Bucureşti, să-ţi cauţi de muncă?”, mi-au zis. Frate-meu făcuse ASE-ul şi era deja în Bucureşti de vreo 7 ani. M-am gândit că n-ar fi rău să vin la el, să mă plimb prin oraş şi, după vreo 2-3 luni, mai pe la Crăciun, aşa, când se strânge lumea, să mă întorc acasă, ce naiba să fac? Şi când colo, mi-am găsit de lucru chiar din prima zi. Frate-meu a plecat de dimineaţă, că era luni, a zis că se duce la serviciu, aşa că am ieşit şi eu în oraş, că doar nu venisem la Bucureşti să stau în casă. Mai şi locuiam pe undeva prin Drumul Taberei, am ieşit şi eu să mă plimb în centru. Şi mi-a picat în dimineaţa aia fisa să mă duc la Pro Sport. Era un ziar care apăruse de o lună, îi ştiam din presă pe cei care scriau, că eu citeam tot ce se putea despre sport. Îl citeam pe Tolontan, care era redactor-şef şi îmi plăcea de el. Dacă ar fi fost Graur sau mai ştiu eu cine altcineva şef nu m-aş fi dus. Am aflat adresa redacţiei din ziar şi m-am dus acolo. L-am văzut pe Tolontan pe holuri şi i-am spus: ”Am venit să văd şi eu dacă pot să mă angajez la ziar. Vreau să lucrez la Pro Sport.” Tolontan m-a întrebat: ”Unde aţi mai lucrat?” ”Nicăieri.” ”Aţi mai scris ceva?” ”Nimic.” ”Aţi mai publicat vreodată vreun text, să văd şi eu?” ”Nimic”. ”Vă pricepeţi să scrieţi pe computer?” ”Habar n-am.” La tot ce m-a întrebat el, eu am răspuns: ”Nimic, bâtă.” Şi atunci mi-a zis: ”În cazul ăsta, vă trimit la un meci. Vedeţi meciul, scrieţi o cronică de 20 de rânduri şi aduceţi-mi-o să o citesc.” M-am dus. Era un meci pe Dinamo. Dinamo-Rapid, parcă, un meci tare, oricum. Am adus o cronică, i-am arătat-o. Mi-a spus că vrea să mă mai trimită la un meci, să fie sigur, că poate cronica aia mi-o fi scris-o altcineva. ”Dacă mai aveţi timp să mai vedeţi un meci…”, mi-a zis. ”Timp? Am. Oricât.” Şi m-am dus de data asta la un meci pe Giuleşti. Am mai adus o cronică şi după aia mi-a zis: ”Gata. Vă luăm începând de luni în probă timp de o lună, învăţaţi să scrieţi la calculator şi după aia mai vedem.” Ei, într-o lună am învăţat şi eu să deschid computerul, să dau back, să dau print, să dau shut down, să scriu pe o foaie, aia să iasă la imprimantă, între timp mai scriam chestii pe care le dădeam să le citească Tolontan sau Ioaniţoaia. După o lună m-au angajat. Nu foarte entuziasmaţi, dar, oricum am fost singurul caz de om angajat acolo pur şi simplu de pe stradă. La ora aia la acel ziar scriau toate marile condeie din presa de sport: Chirilă, Cosaşu, Fănuş Neagu, Păunescu, toţi îşi călcaseră pe orgolii şi veniseră aduşi de Sârbu ca să facă cel mai mare ziar de sport din ţară (pe atunci erau 4 ziare de sport, niciodată nu au fost atât de multe). Toată crema presei sportive scria în paginile acelui ziar care era uriaş. 14-15 redactori erau numai la departamentul ”alte sporturi decât fotbalul”. Dar eu am rămas singurul redactor din istoria acelui ziar angajat efectiv de pe stradă. În redacţie se făceau pariuri, dar nu pe la colţuri, ci aşa, pe faţă, deschise, pe bani, a cui pilă sunt, şi oamenii mizau pe patru variante: Tolontan, Ioniţoaia, Sârbu sau Janine. Pentru că era de necrezut. Era ca şi cum acum s-ar duce o fătucă de pe stradă la PRO TV, ar spune că vrea să citească ştirile şi ar ajunge imediat pe sticlă. Direct la Pro TV, nu la Speranţa TV. La un an după asta, coordonam almanahul PRO Sport. Am făcut reportaje în toată ţara. M-au trimis la meciuri de liga a doua, a treia…Am început de jos şi am crescut încet-încet până am ajuns editorialist. Am scris la toate ziarele de sport, am lucrat la canale TV şi la posturi de radio de sport până în 2011, când m-am mutat la B1. Nimeni nu m-a dat niciodată afară de undeva şi de fiecare dată când am plecat, deşi părea o mişcare dubioasă, s-a dovedit a fi una câştigătoare. Am avut noroc. Nu e meritul meu. Cert este că din ziua aceea de august 1997, când m-am prezentat la PRO Sport, nu am mai absentat nici o zi din presă.
