Cu doar câţiva ani în urmă, o puternică ideologie – credinţa în pieţe libere şi lipsite de constrângeri – a dus lumea în pragul ruinei. Chiar şi în perioada sa de vârf, de la începutul anilor 1980 până în 2007, capitalismul dereglementat de tip american aducea o bunăstare materială mai ridicată doar celor mai bogaţi din cea mai bogată ţară a lumii. Fapt este că pe parcursul ascensiunii de 30 de ani a acestei ideologii cei mai mulţi americani au constatat că an de an veniturile lor scad sau stagnează.
În plus, creşterea producţiei din SUA nu era sustenabilă din punct de vedere economic. Pentru că o atât de mare parte din venitul naţional ajungea la atât de puţini, creşterea nu putea fi susţinută decât prin consum, finanţat, la rândul său, printr-un munte tot mai mare de datorii.
M-am numărat printre cei care au sperat că, într-un fel, criza financiară a predat americanilor (şi altora) o lecţie despre nevoia de mai multă egalitate, reglementare mai strictă şi un mai bun echilibru între piaţă şi guvernare. Din nefericire, nu a fost cazul. Din contră, o revigorare a teoriei economice de dreapta, alimentată ca de obicei de ideologie şi interese particulare, ameninţă din nou economia globală – sau cel puţin economiile din Europa şi America, unde aceste idei continuă să fie câştige teren.
În SUA, această reapariţie a dreptei, ai cărei adepţi încearcă să rescrie pe faţă legile fundamentale ale matematicii şi economiei, ameninţă să conducă forţat la o incapacitate de plată a datoriilor publice. În cazul în care Congresul ar mandata cheltuieli peste nivelul încasărilor, vom avea un deficit, iar acesta trebuie finanţat. Dar, în loc să compare atent beneficiile fiecărui program guvernamental de stimulare cu costurile impuse de creşterea impozitelor în scopul finanţării acelor beneficii, dreapta face tabula rasa – dar a nu permite datoriilor publice să crească înseamnă a forţa limitarea cheltuielilor la nivelul încasărilor din impozite.
Rămâne deschisă problema priorităţii cheltuielilor publice – dacă acele cheltuieli care finanţează dobânzile la datoria publică nu vor fi considerate o prioritate, incapacitatea de plată e inevitabilă. Mai mult, o reducere a cheltuielilor într-un moment de plină criză, indus de ideologia pieţelor libere, ar prelungi inevitabil declinul.
Acum un deceniu, în mijlocul unui boom economic, Statele Unite aveau un surplus atât de mare încât ameninţa să anuleze datoria publică. Nesustenabilele reduceri de impozite şi războaie, o recesiune majoră şi explozia cheltuielilor de sănătate – alimentată în parte de angajamentul Administraţiei George W. Bush de a da companiilor farmaceutice mână complet liberă în stabilirea preţurilor, chiar dacă în joc erau banii publici – au transformat însă un surplus enorm într-un deficit-record pentru o perioadă de pace.
Remediile pentru situaţia deficitului decurg logic din acest diagnostic: puneţi America din nou la muncă prin stimularea economiei; opriţi războaiele stupide; controlaţi cheltuielile militare şi cele cu medicamentele; creşteţi impozitele, cel puţin pentru cei foarte bogaţi. Doar că dreapta nici nu vrea să audă de vreuna dintre aceste idei, în schimb presează pentru noi reduceri de taxe pentru corporaţii şi cei bogaţi, alături de reducerea cheltuielilor de investiţii şi protecţie socială – o reducere care pune în pericol viitorul economiei americane şi face ţăndări ce-a mai rămas din contractul social. Între timp, sectorul financiar american a făcut un lobby intens pentru a se elibera de reglementări, astfel încât să se poate reîntoarce la practicile sale anterioare, dezastruos de neglijente.
Lucurile stau însă ceva mai bine în Europa. Cu Grecia şi alte state în criză, reţeta zilei constă pur şi simplu din pachete de austeritate şi privatizări, ceea ce va lăsa ţările care mizează pe aceste măsuri mai sărace şi mai vulnerabile. Această reţetă a eşuat în Asia de Est, America Latină şi în alte părţi şi va eşua şi de data asta în Europa. De altfel, a dat deja greş în Irlanda, Letonia şi Grecia.
Există o alternativă: o strategie de creştere economică sprijinită de Uniunea Europeană şi FMI. Creşterea economică ar restabili încrederea că Grecia îşi va putea plăti datoriile, fapt care va reduce dobânzile, lăsând astfel mai mult spaţiu fiscal pentru investiţii stimulatoare de creştere. În sine, creşterea duce la sporirea încasărilor din taxe şi reduce nevoia de cheltuieli sociale, cum ar fi ajutoarele de şomaj. Iar încrederea indusă astfel generează şi mai multă creştere.
Regretabil este că pieţele financiare şi economiştii de dreapta gândesc exact invers despre această problemă: cred că austeritatea produce încredere şi încrederea generează creştere. Dar austeritatea subminează creşterea, înrăutăţind poziţia fiscală a guvernului – sau cel puţin aduce mai puţină îmbunătăţire decât promit avocaţii austerităţii. În ambele situaţii, încrederea e subminată şi se pune în mişcare o spirală negativă.
Chiar mai avem nevoie de încă un experiment scump, cu idei care au eşuat deja repetat? N-am prea avea, dar se conturează tot mai mult că va trebui să trecem totuşi printr-unul. Dacă fie Europa, fie SUA nu reuşesc să se întoarcă la o creştere robustă, efectele pentru economia globală ar fi negative. Dacă ambele eşuează, efectul ar fi dezastruos – chiar dacă principalele economii emergente au ajuns la o creştere care se autosusţine. Din nefericire, dacă minţile mai luminate nu se impun, aceasta e direcţia în care se îndreaptă lumea.
Joseph E. Stiglitz este profesor la Columbia University. A primit Premiul Nobel pentru economie şi a scris cartea „Freefall: Free Markets and the Sinking of the Global Economy (În cădere liberă: pieţele libere şi scufundarea economiei globale)”.Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project–syndicate.org Podcast (în limba engleză): http://media.blubrry.com/ps/media.libsyn.com/media/ps/stiglitz140.mp3