Actriţa Cristina Flutur este una dintre cele două protagoniste ale filmului „După dealuri”, în regia lui Cristian Mungiu, peliculă ce a luat premiul pentru cel mai bun scenariu anul acesta la Festivalul de la Cannes. Cristina şi colega ei de platou, Cosmina Stratan, au primit pe Croazetă şi premiul de interpretare feminină, deşi aveau ca rivale adevărate dive ale marelui ecran, dacă este să o amintim aici doar pe Nicole Kidman.
Cu toate acestea, tinerele debutante în cinema au luat frişca de pe „tortul” festivităţii de premiere de la Cannes.
Filmul „După dealuri” este inspirat de cazul multimediatizat al exorcizării de la Mânăstirea Tanacu, din judeţul Vaslui, în urma căreia tânăra Irina Cornici, venită în vizită pentru a-şi vedea prietena cea mai bună cu care îşi petrecuse copilăria la orfelinat, şi-a pierdut viaţa. Fosta jurnalistă BBC Tatiana Niculescu-Bran a scris două romane documentare despre acest caz, care stau la baza scenariului lui Cristian Mungiu, după ce în urmă cu câţiva ani acestea au reprezentat şi punctul de pornire al spectacolului pus în scenă de marele regizor Andrei Şerban, „Spovedanie la Tanacu.”
Despre filmul „După dealuri” am vorbit şi noi cu tânăra actriţă Cristina Flutur, cunoscută foarte bine spectatorilor de teatru din montările Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, unde ea a jucat, printre altele, chiar sub bagheta sus-menţionatului Andrei Şerban, fiind Nina Zarecinaia în „Pescăruşul”. Un alt rol foarte important făcut de Cristina Flutur în teatru a fost cel din „Viaţa cu un idiot”, în regia lui Andrey Zholdak.
Cristina, cum ai aflat de rolul din „După dealuri” şi în ce a constat proba de casting?
Directorul de casting al filmului m-a sunat şi m-a întrebat dacă pot să vin la Bucureşti pentru o probă. Ajunsă acolo, m-am întâlnit cu Cristian şi am citit câteva scene din scenariu. Dar au fost mai multe probe cu diverşi parteneri până la decizia finală.
Crezi că faptul că eşti din Iaşi a contribuit la alegerea ta?
Cristian nu ştia, atunci când ne-am cunoscut, că sunt din Iaşi. Însă scenariul era scris în dialect moldovenesc şi trebuia citit ca atare. Faptul că sunt moldoveancă a contat în sensul în care puteam vorbi moldoveneşte fără efort.
Cum te-ai adaptat la filmări, dat fiind faptul că eşti debutantă în cinema, deşi ai o carieră importantă în Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu?
Aveam emoţii la început, însă m-am gândit că, dacă filmul a binevoit să vină înspre mine, probabil că voi şti şi ce să fac. Abia aşteptam să începem să lucrăm. Şi nici nu ştiu dacă „adaptat” ar fi cuvântul. Totul a decurs foarte firesc, lin, ca şi când era cel mai normal lucru din lume să-l aud pe Cristian zicând „Acţiune!”.
Ţi-a plăcut la filmări? Cum a fost experienţa vizavi de cea din teatru?
Mi-a plăcut mult. Am lucrat foarte frumos cu Cristian şi cu ceilalţi colegi. Ne era drag unii de alţii, ne pasiona ce făceam şi era o bucurie să ne întâlnim sus pe deal. E o experienţă diferită de cea din teatru. Şi parcă e un altfel de timp. Dar, ca şi în teatru, încerci să te conectezi la o altă fiinţă umană şi la povestea ei, şi asta e tot timpul o adevărată aventură.
Ce amintiri de la filmări îţi rămân de neşters?
Hm… dacă stau să mă gândesc bine, am senzaţia că n-am uitat nimic… Atmosfera calmă şi prietenească, mirosul chiliilor, zgomotul clachetei, supele la plic, puiul de căţel care a venit pe lume acolo, în „gospodăria” noastră, căutările, bucuria cu care căutam… cred că am luat foarte multe cu mine. Aş putea face o reconstituire serioasă…
Ţi-ai forţat şi la filmări limitele fizice, la fel cum ai făcut în cadrul repetiţiilor pentru „Viaţa cu un idiot”?
Alina trece, în partea a doua a filmului mai ales, prin încercări grele, care o solicită mult, atât emoţional, cât şi fizic, şi a trebuit să fiu tare pentru ea, de dragul ei.
Subiectul te-a pus pe gânduri sau ţi-a schimbat opiniile vizavi de Biserică?
Te pune pe gânduri un astfel de subiect. N-ai cum să rămâi indiferent şi să nu te tulbure. Adică, mă gândesc că e un semn de întrebare dacă n-o faci. Nu e vorba însă numai de aspectul religios, ci şi de cum şi cât iubim, cum alegem, cât gândim noi şi cât gândesc şi acţionează alţii pentru noi, cât curaj avem să luăm o hotărâre… sunt multe straturi de sensuri şi se ridică multe întrebări.
Crezi că un spectator şi-ar putea pierde credinţa văzând filmul lui Cristian Mungiu sau, dimpotrivă, va fi mai întărit?
O credinţă autentică nu se pierde aşa uşor. Însă, oricum, nu ştiu dacă filmul te pune neapărat în faţa unui test de credinţă. La urma urmei, e vorba de nişte oameni care au luat nişte decizii nefericite şi bunele intenţii au dus la un final trist, pe care nu-l prevăzuse nimeni. S-a întâmplat într-un context religios, dar cred că sensurile trec cu mult peste graniţele lui.
Cum ai descrie personajul tău?
Ar fi multe de povestit despre Alina, dar aş prefera să o las pe ea să se dezvăluie pe ecran…
Cât din Irina Cornici cea reală se regăseşte în fata pe care ai jucat-o tu?
De la început s-a stabilit că se va porni de la scenariu, şi nu de la povestea reală. Personajul meu e Alina, şi nu Irina. Tot ceea ce ştiu despre Alina am extras din povestea scrisă de Cristian, şi nu din întâmplarea reală. M-am informat asupra detaliilor din cazul Tanacu, pentru că voiam să ştiu despre cei care au suferit în realitate şi a căror poveste a născut-o pe a noastră, însă nu acolo am căutat-o pe Alina.
Ţi-a trecut vreo clipă prin minte, pe când filmai printre nămeţi, că acest film va fi paşaportul tău către un premiu la Cannes?
În momentul filmărilor eram atât de prinsă, încât nu prea aveam când să mă detaşez şi să privesc în viitor, la momentul când Alina nu va mai avea nevoie de mine şi filmul va pleca în lumea largă. Părea atât de departe momentul ăsta. Şi poate că-l şi ţineam acolo… Voiam într-una să filmăm.
Cum a fost la Cannes? Ce ai simţit pe covorul roşu şi mai ales când ai primit premiul?
Totul s-a întâmplat foarte repede şi parcă n-am avut timp să am emoţii. Abia după vreo două săptămâni m-au ajuns emoţiile din urmă şi am realizat ce tocmai se întâmplase. Şi m-am bucurat.
Acum, că ai devenit deja faimoasă graţie acestui rol, te vezi făcând carieră în cinema sau preferi totuşi teatrul?
Îmi plac mult amândouă. Sunt atât de diferite, încât n-aş putea alege.
Bănuiesc că ai fost bombardată cu propuneri de noi proiecte. Ai ceva în plan?
Acum repet un Cehov în regia lui Alexandru Dabija la teatrul din Sibiu. Vom vedea ce va mai aduce viitorul. Şi poate că e mai bine să nu am aşteptări, ci să las lucrurile să se întâmple…Vin ele când eşti pregătit.
