Cristian Preda a devenit un critic acerb al liberal-democraţilor săi, precum şi al strategiei de guvernare a acestora. I-a criticat pentru carenţele lor etice, considerând că principalul partid de guvernământ ar trebui să se diferenţieze de rivalii politici şi de venalitatea guvernărilor anterioare. Deplânge constant lipsa unei viziuni strategice şi se teme, perfect îndreptăţit, de un declin pronunţat al partidului după viitoarele alegeri. Retorica sa deseori impetuoasă survine însă într-o perioadă în care actuala sa poziţie din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, unde a deţinut funcţia de decan până în primăvara anului 2010, devine din ce în ce mai contestată, unul dintre puţinii săi aliaţi rămaşi fiind Daniel Barbu – profesor cu o serie de lucrări academice dedicate, nu o dată, justificării haosului şi iregularităţilor care au marcat politica românească postdecembristă.
În partid, Preda deţine totuşi o poziţie oarecum singulară, dat fiind că a fost unul dintre principalii consilieri şi strategi ai preşedintelui în perioada primului mandat al acestuia, dar şi pentru că se doreşte o portavoce a acelor membri de la baza partidului care se tem de pesedizarea PDL. Congresul de anul viitor va lămuri în ce măsură viziunea sa şi a colegilor săi reformatori se bucură cu adevărat de o susţinere în partid sau nu. Unii grei pedelişti, precum Radu Berceanu şi Elena Udrea, au adoptat o atitudine deosebit de tolerantă faţă de o serie de foşti sau actuali oficiali cercetaţi pentru acte de corupţie. Această atitudine laxă în privinţa corup-ţiei l-a exasperat în cele din urmă pe Preda, care s-a văzut nevoit să admită pe la mijlocul lunii că „mi-e ruşine că sunt în PDL, auzind că acest partid aplaudă pe cineva care este trimis în judecată” – referire la realegerea lui Antonie Solomon în fruntea filialei PDL Craiova, în ciuda faptului că este judecat pentru luare de mită. Gheorghe Falcă, primarul Aradului, se află şi el la un pas de a fi trimis în judecată după ce DNA i-a prezentat materialul de urmărire penală, dar pentru Elena Udrea acuzaţiile de luare de mită şi abuz în serviciu reprezintă, aparent, doar chi-ţibuşuri, din moment ce s-a gră-bit să-l anunţe pe cel cercetat drept candidat „cu mari şanse, chiar cu mari şanse” pentru ditamai funcţia de preşedinte al principalului partid de guvernământ.
Verdictele lui Preda au, probabil, de prea multe ori o tonalitate arogantă, aspect care nu poate conduce decât la o izolare crescută în partid. Există pericolul ca admonestările sale să fie calificate, pe viitor, în şi mai mare măsură drept strategie de promovare a propriei persoane şi/sau cariere. Până în prezent, PDL a înghiţit „broasca” şi i-a tolerat, în general, săgeţile usturătoare fără prea multe replici – din nefericire însă, nicidecum graţie unei urme de spirit autocritic, ci doar din cauza vidului de putere de la vârful partidului, care împiedică orice reacţie, fie ea bună sau rea, a formaţiunii. Dacă Preda va fi nevoit să părăsească PDL, nu văd încotro şi-ar putea îndrepta paşii în afară de PNL, iar pe liberali i-a criticat nu o dată pentru practici la fel de deplorabile. În plus, pentru un lider atât de egoist şi nesigur ca Antonescu ar constitui, oricum, o prezenţă incontrolabilă şi, ca atare, indezirabilă.
Vreau să sper că planurile lui Preda prevăd lansarea unei „bărci de salvare” pedeliste în mo-mentul în care nava-mamă ajunge nu doar avariată, ci chiar paralizată. Pentru forţele cu adevărat reformiste ar fi nevoie de o platformă naţională. Cu zece ani în urmă, lipsa unei astfel de alternative a condus la prăbuşirea PNŢCD, îngenuncheat atât de criza economică a ţării, cât şi de eşecurile propriei guvernări, şi la o revenire în forţă a PSD şi a domniei sale arbitrare. Rămâne deschisă doar întrebarea câţi oameni i-ar susţine pe Preda şi Monica Macovei dacă s-ar gândi serios la lansarea unei… să-i zicem „alianţe progresiste”? Combativitatea primului şi tăria de caracter a doamnei Macovei vor impresiona neîndoielnic pe mulţi, dar, având în vedere eforturile uriaşe pe care le presupune drenarea mlaştinii corupţiei autohtone, mă tem că destui se vor da bătuţi din start, preferând facila neimplicare trudei şi sacrificiului pe care le presupune un asemenea demers colectiv.
Intelectualii ţării s-au dovedit incapabili să exercite o influ-enţă pe termen lung asupra politicului românesc. Exasperat după câteva luni petrecute în fruntea PNŢCD, Andrei Marga a abandonat formaţiunea, pe care a în-ştiin-ţat-o prin fax că se săturase. Şi sub regimurile anterioare au existat intelectuali dispuşi să joace rolul de enfant terrible sau de înţelept solonian. În perioada interbelică, Mihail Manoilescu a incomodat serios mai multe partide, pe când primul „boss roşu” al Scânteii, Miron Constantinescu, a iniţiat, în 1956, chiar demersuri de înlăturare a lui Gheorghiu-Dej de la putere, având în final norocul să nu împartă soarta celorlalţi critici intelectuali ai liderului comunist. Cristian Preda dispune de o bază profesională solidă, ceea ce îi permite să ia în colimator jalnica dramoletă jucată pe scena politicii româneşti. Având în vedere refractarismul partidelor autohtone, mă tem însă că acestea au devenit de mult imune la orice fel de critici, concluzionând, probabil, tacit doar că pe viitor s-ar impune o limitare şi mai drastică a ascensiunii intelectualilor în sfera înaltei politici.
