Deşi joacă mai ales roluri de dur, Cristi Iacob este în realitate un om care acordă multă atenţie îmbogăţirii sale spirituale. Când are timp, ciopleşte pietre sau fuge de lume în locuri mai apropiate de Dumnezeu decât de aşa-zisa civilizaţie. Chiar dacă a crescut „la Galaţi, printre betoane”, Cristi Iacob a avut dintotdeauna dor de ducă prin pustietăţi. Fie că pleca cu săptămânile în Deltă, pe vreo baltă, la pescuit, fie că se ducea pe la vreun schit unde le era de ajutor călugărilor tăind lemne sau făcând alte munci grele. Cu mama pictoriţă şi tatăl sculptor, Cristi s-a opus în adolescenţă „vocii sângelui” şi a hotărât să devină actor. Asta se întâmpla înainte de Revoluţie, când locurile la Actorie erau „arvunite” pe ani buni înainte, fie de copii de actori, fie de progenituri ale unor politicieni. Rar se întâmpla ca vreun „outsider” să intre pe cinstite. Cristi Iacob a învins însă reţeaua de pile şi relaţii, reuşind să intre la Actorie din primul an.
„Cioplitor” în piatră
Cu timpul însă, nu s-a mai putut abţine şi a început să cioplească şi pietre. „Poate că nu au mare valoare artistică, dar pentru mine e important. Îmi place munca fizică, şi atunci dau cu sete în piatră. Aşa îţi lucrezi şi muşchii, dar cei care trebuie. E mult mai bine aşa decât să alerg ca prostul pe o bandă, cu faţa la un perete gol, să-mi umflu brandul ca să impresionez vreo piţipoancă siliconată. Nu, mersi, nu-mi trebuie. Nu-mi plac sânii artificiali. Nu-mi iese din cap că, în realitate, nu sunt decât nişte pungi. Mai rămâne să scrie pe ei «Thanks for shopping here». Naşul meu e un mare «bronzar», dar mie îmi place piatra. Am un locşor al meu, la Constanţa, la vreo două sute de metri de locul unde-şi face naşu’ bronzurile, şi acolo lucrez. Au tras prietenii de mine şi am avut chiar şi o expoziţie, la Galeria Apollo”, mărturiseşte artistul plastic de ocazie. „Sigur că n-o să fiu niciodată Michelangello, dar – ştii ce? – eu joc teatru mai bine decât el. El n-a avut şansa să joace în piese de Paul Everac”, spune, râzând în hohote, Cristi Iacob.
Pelerin cu diplomă
Fără a fi un habotnic, Cristi caută adesea pacea bisericilor şi a mânăstirilor. „De Paştele ăsta, mi-am pus creierii la loc la Galeş de Argeş, la o biserică în care m‑am şi căsătorit cu Gabriela, unde părintele Nicolae face slujbele după tot tipicul, nu o dă pe repede înainte ca să ajungă poporul mai repede la sarmale.” De curând, Cristi s-a reîntâlnit, după aproape 20 de ani de când nu se mai văzuseră, cu părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru: „L‑am visat vreme de o săptămână în fiecare noapte, şi atunci m-am hotărât să merg să‑l vizitez la mânăstire. M-am dus încărcat cu vreo 20 de kilograme de merinde pentru călugări, căci nu voiam să merg cu mâna goală. Mi-am lăsat soţia la poalele dealului care duce la schitul unde trăieşte părintele Valerian şi am urcat vreo 6 kilometri prin pădure, încărcat ca un catâr. Dar mi-a făcut foarte bine.
Şi pentru toţi cei care se întreabă, să ştiţi că părintele Valerian e o lumină, este cât se poate de fericit acolo, unde se roagă mereu pentru noi, cei din «vale»”. De altfel, Iacob este pelerin cu acte-n regulă. El are o diplomă ce atestă faptul că a traversat celebrul „Il Camino”, drumul pe care îl străbat pelerinii din întreaga lume către Santiago de Compostela, unde se află mormântul sfântului apostol Iacob, cel care a creştinat Spania. Acum câţiva ani, Cristi a participat la proiectul „Memoria celor care au trecut”, un spectacol bazat pe textul sacru al „Evangheliei după Ioan” şi pe mărturii despre experienţa spirituală trăită în detenţie, în perioada persecuţiei comuniste, de către oameni deveniţi personaje-simbol ale acelei epoci, precum părintele Nicolae Steinhardt şi monseniorul Vladimir Ghika.
Acest spectacol, în regia lui Dragoş Galgoţiu, a fost prezentat în mai multe localităţi de pe „Il Camino”. Deşi nu i-a obligat nimeni să facă drumul pe jos, actorii Cristi Iacob, Marian Râlea şi Constantin Cojocaru au pus mâna, cu toată hotărârea, pe bastonul de pelerin şi au pornit per pedes apostolorum, „mâncând” pământul, parcurgând în total pe jos aproape 800 de kilometri. „«Il Camino» nu are de fapt un început şi, spiritual, nu are nici un sfârşit. Poţi să faci pelerinajul venind de la Moscova sau din Noua Zeelandă”, spune Cristi Iacob, care-şi doreşte să retrăiască experienţa acestui pelerinaj, de data aceasta însoţit de soţia sa.