Declinul UDMR este, de-acum, unul manifest. Cu ocazia congresului desfasurat in luna martie, nici unul din membrii formatiunii nu a indraznit sa-l confrunte pe Márko Béla intr-o cursa directa pentru sefia partidului – functie pe care acesta o detine din 1993.
Intre timp, DNA tot cerceteaza misterul celor aproape 30.000 de euro incasati de Márko de la un editor fantomatic pentru niste poezii nenascute, aparent, nici macar in mintea autorului, daramite asternute pe hartie. Iar ministrul care detine portofoliul cu cea mai mare pondere dintre cele revenite UDMR se afla, de curand, la si o mare ananghie – fiind in curs de urmarire penala sub acuzatia de sprijinire a unui grup de spionaj industrial, cu alte cuvinte banuit de scurgerea de informatii secrete catre reteaua bulgarului Stamen Stancev. Dar nici Zsólt Nagy si nici liderul udemerist nu s-au simtit datori a se retrage benevol din functii, primul fiind suspendat in cele din urma de presedinte, iar al doilea multumindu-se cu anunturi facute in acest sens. Astfel, cel putin o similitudine dintre UDMR si PNL este fatisa – ambele formatiuni sunt controlate de cate un grup de interese intoxicat de putere.
Relativ surprinzatoare ramane impasibilitatea opiniei publice din Romania. UDMR nu mai pare perceputa ca formatiune venetica, ci mai degraba drept ceata de haiduci ce recurg, intamplator, la limba maghiara atunci cand vorbesc intre ei. Pe departe cea mai credula s-a dovedit societatea civila. Chiar si dupa anul 2000, cand devenise limpede ca UDMR nu intentiona sa influenteze partenerul de coalitie pesedist intr-o directie rationala, nimeni nu s-a alarmat serios. De altfel, nu retin ca pe listele din 2004 ale Coalitiei pentru un Parlament Curat sa fi figurat prea multi oligarhi udemeristi considerati incompatibili. A existat, in plus, un alt moment concludent, de natura mai recenta: in decembrie anul trecut, cand golanii lui Vadim Tudor asediau, intro loja a Parlamentului, personalitatile civice invitate la festivitatea condamnarii comunismului, Horia-Roman Patapievici i-a solicitat, strigand, ajutorul lui Verestoy Attila. Acesta din urma insa nu s-a sinchisit, iar dupa putine luni a votat, alaturi de colegi, laolalta cu PRM pentru suspendarea presedintelui.
Cel mai credul dintre toti a fost, indubitabil, subsemnatul. In 1990, descriam UDMR drept forta politica progresista din Europa Centrala, determinata a ridica standardele tipice junglei politice romanesti. Eroarea am realizat-o, intr-un final, in 2003, cand György Frunda iesea la rampa cu tot felul de pretexte confuze legate de inutilitatea unei verificari independente a averilor elitelor politice.
Propria avaritie si dezideratul monopolului politic impus maghiarimii din Romania au facut ca UDMR sa aminteasca periculos de miscarile nationaliste de genul celei din Serbia lui Milosevici. Un astfel de comportament deficitar – intalnit altminteri si la alte miscari ale minoritatilor din regiune intrate la guvernare, precum cea turca din Bulgaria sau formatiunile albaneze din Macedonia – reclama o analiza profunda, la "rece", a utilitatii partidelor etnice in Europa de Est. Se va incumeta, oare, vreo organizatie neguvernamentala sa sponsorizeze un eveniment dedicat subiectului in cauza?
Carentele UDMR nu inseamna insa ca adevarul s-ar gasi, pana la urma, de partea ultranationalistilor. Fanteziile legate de o hoarda de separatisti barbari pregatiti sa destrame tara tin de domeniul Disneyland-ului. Udemeristii se dovedesc, deocamdata, unionisti devotati – poate si din simplul motiv ca intr-o tara cu 41 de judete se poate devaliza mult mai mult decat intr-una cu 12 sau 4. In ultimul timp, pana si prietenii din randurile aliantei oligarhice se distanteaza de formatiunea ce pare viciata pana in maduva oaselor. Prezentarea detaliata facuta de Cozmin Gusa averilor acumulate de mai-marii UDMR prin diverse afaceri sugereaza ca PIN va combina cvasidiscretul sau mesaj prorus cu cel antic, nationalist.
Marturisesc ca nu voi avea regrete daca partidul maghiar va apartine curand – probabil din 2008 – trecutului. Ar fi trebuit sa actioneze in calitate de gardian al minoritatii sale, dar a inselat aceste responsabilitati si asteptari. Daca Péter Eckstein-Kovács intentioneaza sa salveze ceva din ruinele formatiunii sale, ar trebui sa ralieze maghiarimea in jurul sau si sa se alature fortelor celor mai progresiste ale tarii – de al carei destin ramane, oricum, legata indisolubil.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
