Aici, în Myanmar (Burma), unde schimbarea politică s-a petrecut extrem de încet în ultimii 50 de ani, o nouă conducere încearcă să facă o tranziţie rapidă, să iasă din starea de amorţeală. Guvernul a eliberat deţinuţii politici, a organizat alegeri (şi vor mai fi şi altele), a început o reformă economică şi încearcă să atragă investitori străini.
E de înţeles de ce comunitatea internaţională se arată precaută, după ce, ani de zile, a condamnat îndelung regimul autoritarist de la Myanmar şi i-a aplicat sancţiuni.
Însă, acum, pentru mine este evident de ce istoria Myanmarului este o oportunitate reală pentru o schimbare permanentă, pe care comunitatea internaţională nu trebuie să o rateze. A venit timpul ca lumea să includă pe agenda ei şi Myanmarul, nu numai oferindu-i ajutor, dar şi ridicând sancţiunile care acum sunt un impediment în transformarea ţării.
Până acum, acea transformare, începută o dată cu alegerile legislative din noiembrie 2010, a fost uimitoare. Cu armata, care deţinea puterea din 1962 şi care a păstrat 25% din locurile din legislativ, multă lume s-a temut că alegerile vor fi doar de formă. Dar noul guvern se ocupă de problemele fundamentale ale cetăţenilor din Myanmar mai bine decât se anticipase.
Sub conducerea noului preşe-dinte, Thein Sein, auto-ri-tăţile au început să afişeze o deschidere mai mare pe plan politic şi economic. S-au făcut progrese şi prin semnarea unor acorduri de pace cu minorităţile etnice, conflicte sădite în timpul colonialismului, pe care legile din ţară le-au menţinut mai bine de şase decenii. Laureatul premiului Nobel Daw Aung San Suu Kyi nu numai că a fost eliberat din arestul la domiciliu, ci acum candidează pentru un mandat de parlamentar în alegerile din aprilie.
Din punct de vedere economic, putem observa că bugetele au devenit mai transparente, iar fondurile alocate sănătăţii şi educaţiei s-au dublat, cu toate că s-a plecat de la foarte puţini bani. S-au diminuat restricţiile în anumite domenii-cheie. Guvernul şi-a luat angajamentul să unifice cursul complex de schimb valutar.
Spiritul speranţei din ţară devine palpabil, deşi sunt oameni în vârstă care au mai trecut prin momente de relaxare a regimului şi acum privesc cu scepticism aceste schimbări. Poate de aceea şi comunitatea internaţională rămâne circumspectă şi încă nu scoate Myanmarul din izolarea în care l-a aruncat. Dar cei mai mulţi oameni simpli cred că, dacă ţara este bine condusă, ea nu se va mai întoarce niciodată la trecut.
În februarie, am participat la mai multe seminarii în Rangoon şi în capitala recent construită, Naypyidaw, organiza-te de unul dintre cei mai mari econo-mişti ai ţării, U Myint. Evenimen-tele au fost memorabile, acest lucru datorându-se, pe de o parte, publicului, prezent în număr foarte mare (mai mult de 1.000 de oameni în Rangoon), iar, pe de altă parte, celor doi economişti celebri care au părăsit ţara în anii ’60 şi s-au întors acum, după mai bine de 40 de ani. Colegul meu de la Columbia, Ronald Findlay, mi-a spus că unul dintre ei, Hla Myint, în vârstă de 91 ani, care a predat la School of Economics din Londra, este tatăl unuia dintre cei mai de succes dezvoltatori strategici, care a ajutat la creşterea exporturilor şi la o economie mai deschisă. Afacerile lui sunt prezente în China. Acum, în cele din urmă, a venit acasă.
În decembrie 2009, am fost invitat să ţin câteva prelegeri în Myanmar. La un moment dat, a trebuit să fiu mai atent ce spun, din cauza sensibilităţilor guvernului, chiar şi când am discutat despre problemele recunoscute ale ţării – sărăcia, lipsa productivităţii, mai ales în zona rurală, şi forţa de muncă necalificată. Acum, aceste precauţii au fost înlocuite cu un simţ al urgenţei – statul vrea rezolvarea acestor probleme şi e conştient că are nevoie de ajutor. (Raportat la populaţia ţării şi la venituri, Myanmarul este unul dintre cei mai neînsemnaţi beneficiari ai ajutoarelor internaţionale.)
Sunt multe dezbateri care explică rapiditatea cu care Myanmarul face aceste schimbări. Poate că liderii ei au admis că ţara, care era cândva cel mai mare exportator de orez, a rămas cu mult în urma vecinilor ei. Poate că au auzit mesajele Primăverii Arabe sau au înţeles că, cu mai mult de 3 milioane de cetăţeni care trăiesc în străinătate, era imposibil să izolezi ţara de restul lumii sau să împiedici circulaţia ideilor. Oricare ar fi motivul, schimbările sunt evidente, iar oportunităţile care apar sunt de nerefuzat.
Însă multe dintre sancţiunile internaţionale, oricare ar fi fost rolul lor în trecut, sunt acum contraproductive. Sancţiunile financiare, de exemplu, descurajează dezvoltarea unui sistem fiscal modern şi transparent, la fel ca în alte ţări din lume. Rezultatul este o economie bazată pe lichidităţi, care invită la corupţie.
De asemenea, restricţiile care au împiedicat companiile puternice din ţările industrializate să facă afaceri în Myanmar au lăsat calea liberă firmelor dubioase. Ar trebui să salutăm iniţiativele ţării şi s-o ghidăm; în schimb, noi continuăm să limităm rolul instituţiilor de tipul Organizaţiei Naţiunilor Unite în Myanmar, fără să luăm în seamă importanţa ei în tranziţie.
Când nu sprijinim ajutoarele şi impunem sancţiuni trebuie să ne gândim cu atenţie la cine simte povara acestor lucruri. Deschiderea schimburilor în agricultură şi în industria textilă şi chiar ajutoarele oferite de obicei ţărilor sărace i-ar ajuta mult pe fermierii pauperizaţi, care reprezintă 70% din popu-laţie, şi ar duce la apariţia unor noi locuri de muncă. Cei bogaţi şi puternici pot ocoli aceste sanc-ţiuni financiare, însă oamenii obişnuiţi nu pot evita impactul pe care îl au măsurile internaţionale.
Am văzut Primăvara Arabă înflorind în câteva ţări, în timp ce în altele încă ne îndoim
că va rodi. Tranziţia Myanmarului este oarecum mai aşezată, fără trâmbiţele Facebook şi Twitter, dar asta nu înseamnă că e mai puţin reală şi că nu merită sprijin. 
Joseph E. Stiglitz, profesor la Universitatea Columbia, este laureat al Premiului Nobel şi autorul lucrării „Freefall: Free Markets and the Sinking of the Global Economy” (În cădere liberă – America, piaţa liberă şi prăbuşirea economiei mondiale).
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
