Bram Stoker a găsit pentru romanul său ‘Dracula’ un teren fertil, pregătit de romantism dar şi de Iluminism, şi a stabilit sediul ”multinaţionalei sângelui”, la Bran, afirmă un amplu reportaj despre Castelul Bran şi literatura genului, publicat vineri de cotidianul italian Corriere della Sera, monitorizat de Agerpres.
În restaurantul din apropierea Castelului Bran din Transilvania românească, turiştii intră precauţi şi consumă un meniu ‘draculesc’ – biftec în sânge, tartar cu carne roşie şi alte mâncăruri asemănătoare. Cumpără miere din Carpaţi, lămpi de cristal în formă de canin sau marionete ce înfăţişează băutori de sânge înfăşuraţi în mantii negre.
Ca în niciun alt loc din lume aici se evocă în fiecare zi o poveste ce se pierde în negura vremurilor. Este cea a fiinţei care se hrăneşte cu sânge şi care, potrivit unor tradiţii, nu are umbră, nu se reflectă în oglinzi, doarme în sicriu şi se transformă în liliac sau vârcolac, se teme de cruce, de anafură, usturoi şi apă sfinţită şi are oroare de lumina soarelui şi poate fi eliminată numai prin decapitare sau înfigându-i un ţăruş de frasin în inimă.
Străinii cunosc mitul datorită romanului lui Bram Stoker, care din 1897 este reînnoit cu filme sau noi povestiri. Stoker a consacrat Castelul Bran – impresionat fiind de iconografia locului ce abunda în bibliotecile englezeşti – drept locuinţa contelui-vampir, dar a vizitat conacul numai după succesul operei sale.
Castelul a devenit în imaginaţie un loc magic. Amplasat pe un pinten de stâncă, construit în jurul anului 1380, în el nu a locuit adevăratul Dracula – Vlad Ţepeş, domnitorul crud ”care trăgea în ţeapă”, ce a trăit în secolul al XV-lea, care a inspirat personajul lui Stoker şi care prin mijloace atroce a apărat graniţele estice ale creştinismului. Despre el vorbeşte în Comentariile sale Enea Silvio Piccolomini, viitorul Papă Pius al II-lea. Este posibil ca Ţepeş să fi fost prizonier acolo o lună sau două. Bârlogul lui adevărat era însă cetatea Poienari, astăzi un morman de ruine, unde se ajunge după ce urci 1.400 de trepte.
Ultima doamnă de la Bran a fost regina Maria a României (în Italia i s-a publicat cartea ‘Povestea vieţii mele’, Editura Mondaddori, 1935). Acolo ea s-a înconjurat de o Curte mică, elegantă şi inteligentă: sală de muzică (pianul este acordat), mobilier Biedermeier, ceramică de Faenza, porţelan de Meinz, icoane ruseşti.
Frisoane ai într-o mică curte internă unde se află un puţ fals ce îţi stârneşte fantezia dar în care nu au fost găsite niciodată urme umane. Dacă îl întrebi însă pe vechiul custode poţi afla o legendă: atunci când flautistul vrăjitor i-a fermecat pe copiii din Hamelin în Germania, el a dispărut cu ei într-un tărâm subteran şi apoi toţi s-au trezit în mod misterios în Piaţa Sfatului din Braşov, nu departe de Bran.
Au trecut oare prin acel puţ? Are legătură cu Dracula? Posibil, având în vedere că la castel îşi dau întâlnire coşmaruri milenare, rezumate de Renfield din romanul lui Stoker, care aminteşte de un pasaj din Deuteronom (12,23): ‘Sângele este viaţa’.
Vampirii sunt menţionaţi pe o tăbliţă babiloneană, păstrată la British Museum, pe care se află o formulă magică pentru protejarea de Etimmé, fiinţele nocturne lacome de sânge. Există apoi Lilith, demonul asirian intrat în legendele ebraice drept prima parteneră a lui Adam, care s-a revoltat împotriva lui – ar fi mama tuturor vampirilor. Lamiei din mitologia greco-romană îi plăcea să sugă noaptea sângele bărbaţilor.
Au fost recenzate zeci de genuri, de care se leagă ‘nemorţii’ (nosferaţii din România medievală), vârcolacii (oborotenul rus, care îşi schimbă aspectul). Aztecii credeau că se transformă în vampiri femeile decedate în urma naşterii: revin pe pământ pentru a se hrăni cu sângele sugarilor.
Primul vampir european se numea Giure Grando. Un text german de Johann Weichard Valvasor, din 1689, vorbeşte despre acest ţăran din Krinck sau Khring, care, în 1672, la 16 ani de la moarte, s-a reîntors noaptea.
Există apoi documentele culese de abatele benedictin şi eruditul Augustin Calmet (1672-1757). Pe lângă opere monumentale despre Biblie, el a scris în 1749 o ‘Disertaţie asupra apariţiilor spiritelor şi vampirilor, sau înviaţilor’, în care a reunit tot ce e necesar pentru a nu crede în aceştia, dar prin atât de multe exemple rezultatul a fost exact opus.
Nu lipseşte o relatare a medicului împărătesei Maria Teresa, scepticul Gerard van Swieten, care a rezumat problema pentru ea: ”Faptele extraordinare observate pot fi reduse la aceste două puncte: cadavrele vrăjitorilor morţi sau ale vampirilor nu putrezesc, ci rămân întregi şi flexibile şi aceşti vampiri îi sperie pe cei vii cu apariţii, zgomote şi sufocări”.
Secolului al XIX-a făcut totul şi mai popular şi a înmulţit detaliile şi poveştile. Bram Stoker a găsit un teren fertil, pregătit de romantism dar şi de Iluminism, şi a stabilit sediul multinaţionalei sângelui, la Bran. În ediţia Kehl a Operelor lui Voltaire este inserat un capitol despre vampiri (”Adevăratele lipitori nu stau în cimitire, ci în palate foarte confortabile”).
Şi Italia a participat la această contaminare. În seara zilei de 16 iulie 1827 s-a jucat la Torino comedia lui Angelo Brofferio, ‘Vampirul’. Intenţia sa era de ”a provoca fiori unei cazarme”. Nu a reuşit, dimpotrivă s-a râs, dar toată lumea, inclusiv ziarele, au vorbit despre piesă.
