Faptul că actorul irlandez Pierce Brosnan a venit tocmai din călduroasa Californie în Wroclawul înghețat de un vânt aspru de iarnă rea, nu a încălzit pe nimeni și nici măcar nu a făcut ca cea de-a XXIX-a ediție a premiilor Academiei Europene de Film să fie mai puțin austeră decât a fost de fapt.
Putem trage, totuși, două concluzii clare la final: pelicula „Toni Erdmann“ a fost clar cel mai bun film al anului, cu cinci premii din tot atâtea nominalizări, iar cinematografia europeană este, parcă, ceva mai ipocrită pe an ce trece, lucru remarcat în aproape toate discursurile din acest an pline de învățăminte cu iz politic – evident, cu referire la Brexit, la o Europă care trebuie să rămână unită și la valul de „naționalism ieftin“ cu care se confruntă o serie din țările Europei de Vest.
Și nu ar fi nimic greșit în discursurile pline de glume „politizate“ dacă ce s-a spus nu ar rămâne la nivel de discurs și s-ar reflecta și în acțiunile cineaștilor prezenți la acest eveniment.
Iar unul dintre cele mai bune exemple de a spune un „nu“ răspicat valului de naționalism a fost dat chiar de celebrul regizor Pedro Almodovar. Acesta a anunțat cu câteva zile înainte de eveniment că va acorda interviuri doar în spaniolă, ulterior departamentul de comunicare al Academiei fiind informat că, de fapt, celebrul regizor va sta de vorbă doar cu jurnaliștii din Spania.
Clar că Europa nu este formată din naționaliști. Drept dovadă stau reacțiile presei spaniole prezente la Centrul de Presă în seara galei la momentul anunțării premiilor la categoriile unde „Julieta“ lui Almodovar era nominalizată.
La ultima categorie, filmul european al anului, când prezentatorul premiului a rostit „Toni Erdmann“, oftatul presei spaniole dispuse pe două rânduri pline (Spania are cel mai mare contingent de reporteri la evenimentele Academiei) s-a transformat într-un huiduit înnecat. La fel au făcut în decurs de câteva minute aproape toți jurnaliștii spanioli, care nu au mai dorit să stea la sesiunile de Q&A ulterioare decernării premiilor.
Europa te iubim, noi cu tine vrem să fim
„Europa, fă un duș! Fii viitorul nostru mai curat și mai luminos“ și-a încheiat primarul orașului Wroclaw, Rafał Dutkiewicz, discursul din deschiderea celei de-a XXIX-a gale a premiilor Academiei Europene de Film. Dutkiewicz făcea referire la valul de naționalism care traversează o parte a Europei acum, spunând că nu ar trebui să ne lăsăm impresionați de astfel de „sentimente“.
Și, pentru că această ceremonie nu a fost niciodată un eveniment politizat – da, sunt sarcastic! – directorul Wroclaw Film Comission, Rafał Bubnicki, a continuat prin a spune că se simte rușinat de unul dintre cele două pașapoarte pe care le deține – cel britanic, nu cel polonez și că Brexit-ul nu ar trebui să se întâmple.
„Iubesc Europa! Este cald aici!“, și-a început discursul amfitrionul serii, Maciej Stuhr, actor și comediant polonez, cel care în urmă cu un deceniu prezenta aceeași gală la Varșovia, primul oraș din spatele „Cortinei de Fier“ care a găzduit vreo dată evenimentul Academiei Europene de Film. „Acum 10 ani, la Varșovia, eram foarte mândri de noua Europă, de ale ei granițe deschise. Habar nu aveam ce ne așteaptă“, a mai adăugat actorul.
Și, pentru respectarea tradiției acestei gale nu putea să lipsească un moment muzical. Dacă la Berlin, în urmă cu trei ani cântau Shantel și Bukovina Orchestra, anul acesta totuși ne aflam într-o țară din spatele fostei „Cortine de Fier“ și de ce să nu sărbătorim într-un mod puțin mai apropiat de timpurile demult apuse? Așa că, un cor a interpretat un cântec pentru unificarea Europei, compus inițial pentru filmul „Trei culori: Albatru“ al regizorului polonez Krzysztof Kieślowski, la momentul în care Polonia se afla încă sub „Cortina de Fier“. „Acum este momentul pentru acest cântec, înțelegeți voi de ce“, a spus amfitrionul polonez al galei.
Mr. Trump a predat puterea Academiei
Și, dincolo de problemele Europei, Academia a simțit nevoia să mai adauge una: Trump. Pe holurile hotelului jurnaliștii spanioli comentau că discursul lui Almodovar la interviuri a fost unul destul de vehement anti-Trump (nu că nu își făcuse deja publică opinia până acum). Însă, nu numai el a fost în această barcă. Regizorul Ken Loach îmi spunea la interviul acordat în exclusivitate pentru România că până acum eram la „două minute de miezul nopții. Acum, cu Trump, mai avem doar un minut” – referindu-se la disproporțiile dintre păturile sociale și la problemele grave ale a ceea ce în urmă cu 50 de ani se numea „clasa muncitoare”.
Ultima pată de culoare în tabloul „trumpenian” a fost pusă chiar de însăși membrii boardului Academiei Europene de Film. După acordarea celui de-al doilea premiu al serii, cel pentru scenariu – evident, acesta a mers la „Toni Erdmann” – a apărut pe ecran Agnieszka Holland, președinta consiliului de administrație al Academiei, așezată confortabil în scaunul președintelui american din Biroul Oval de la Casa Albă, păzită de două gărzi de corp cu mitraliere în mână (serios, încerc să evit expresia „racheți polonezi”).
„Trebuie să salvez lumea. Nu plec din Biroul Oval până democrația și toleranța nu vor fi restaurate!”. Da, evident impactul acestei scenete a fost unul amuzant, audiența izbugnind în râs, însă continuarea mesajului a mai temperat un pic hohotele. „Deci, de pe cel mai important scaun din lume, trebuie să reamintesc tuturor cineaștilor că munca noastră tocmai a devenit mult mai importantă ca până acum”, a mai spus ea în aplauzele (fără chicoteli) ale sălii.
Pierdut capete de afiș, le declarăm nule
Ca în fiecare an, gala organizată de Academia Europeană de Film are câteva nume mari pe afiș, anul acesta, actrița Isabelle Hupert, și actorii Hugh Grant și Pierce Brosnan fiind cei trei care deschideau lista invitaților de la ceremonia organizată la Wroclaw.
Însă, primii doi și-au motivat absența prin programul de filmări încărcat care nu le-au permis să călătorească, în timp ce al treilea Brosnan a fost un veritabil „agent 007” fiind văzut doar la evenimentul propriu-zis.
Gurile rele, aparținând unor membrii ai Academiei și jurnaliștilor prezenți în Polonia, au comentat îndelung faptul că Brosnan ajunsese la Wroclaw cu câteva zile înaintea evenimentului, pentru a avea timp să se trateze de „jetlag” și să viziteze orașul – care fie vorba între noi, dacă nu petreci câte jumătate de oră în fața fiecărei căbănuțe din imensa piață de Crăciun amenajată pe mai multe artere pietonale centrale, îl poți vizita într-o singură zi.
Așadar, Brosnan a fost scump la vedere, fentând nu numai orice întâlnire cu jurnaliștii prezenți la eveniment (au fost aproape 20 de jurnaliști pe lista celor care-și doreau un interviu cu fostul „007”), ci și fanii care l-au așteptat ore în șir în fața cochetului Hotel Monopol.
Însă, dacă Brosnan ar fi fost singura problemă a acestei gale am fi trecut cu vederea și ne-am fi bucurat de compania altor invitați. Dar nu, asta pentru că cei care au ajuns aici pentru ceremonie s-au ferit de presă ca dracul de tămâie, fără să se ofere motive temeinice pentru acest aspect.
Cu cinci zile înainte de ziua galei, listele cu cei care urmau să acorde interviuri erau lungi, însă pline de TBD (to be decided / se va decide ulterior), acest TBD transformându-se ulterior într-o stare de fapt: „Ai avut interviul cu Valeria Bruni Tedeschi sau TBD?” m-a întrebat râzând una dintre jurnalistele poloneze prezentă la eveniment. Actrița și regizoarea italiancă (ca informație de can-can, sora Carlei Bruni și deci cumnata fostului președinte al Franței, Nicholas Sarkozy) a dorit inițial să aibă câteva interviuri, răzgândindu-se ulterior fără ca agentul ei să ofere vreo explicație.
Cert este că „TBD” a rămas o glumă în sine la centrul de presă, iar majoritatea jurnaliștilor prezenți s-au bucurat dacă au reușit să facă măcar un singur interviu.
Egalitatea sexelor, runda I
„Toni Erdmann”, coproducția minoritar românească, a luat toate premiile importante, cinci la număr, la categoriile cel mai bun regizor, cel mai bun actor, cea mai bună actriță, cel mai bun scenariu și marele premiu pentru filmul European al anului. Este prima dată în istoria de 29 de ani a premiilor când un film regizat de o femeie câștigă acest premiu.
Maren Ade, regizoarea peliculei, a urcat pe scenă prima dată la câteva minute după începerea galei, pentru a riduca premiul pentru scenariul european al anului. „A fost o călătorie foarte lungă în scrierea scenariului și o documentare foarte stufoasă”, a spus aceasta la ridicarea premiului pe care l-a dedicat tatălui său.
Este totuși trist că premiul pentru cel mai bun film european a fost din start catalogat ca fiind primul regizat de o femeie care primește acest premiu. O remarcă sexistă făcută de amfitrionul serii, făcută chiar la începutul discursului lui Ade. Da, este un adevăr și o „realizare”, dar poate nu cea mai importantă pentru un film de calibrul lui „Toni Erdmann”.
Chiar dacă în primăvară, la Cannes, filmul era văzut ca un favorit la marele premiu – Palme d’Or, n-a fost să fie, iar marele trofeu a mers la „I, Daniel Blake” al regizorului Ken Loach. Ade s-a consolat la Cannes cu un premiu oferit de FIPRESCI, federația internațională a criticilor de film care acordă câte un premiu pentru fiecare secțiunea majoră a festivalului de pe croazetă, în acest caz fiind vorba de Competiția principală.
Însă, de la premiera mondială de la Cannes, „Toni Erdmann” a primit probabil cele mai multe laude în comparație cu oricare altă peliculă din ultmii cinci, poate chiar zece ani. O campanie pe rețeaua de socializare Facebook i-a făcut pe critici, jurnaliști și simpli spectatori să-și schimbele numele de profil, adaăugând „Erdmann” între prenume și numele de familie.
Cu un sinopsis care anunță că pelicula este de fapt un un studiu convențional de personaje și, cu precădere, o analiză a relației dintre tată și fiică, „Toni Erdmann” este în fapt o dramedie în care pe cât de tracică este realitatea, pe atât de mauzante sunt situațiile din viața de zi cu zi.
Evident, numai un cineast german era capabil de a face un continu „haz de necaz” într-un film în care un bătrân excentric și incomod, Winfried (Peter Simonischek) își ia lumea în cap – la propriu! – și pleaca cu low costul către București pentru a petrece – și a ieși, speră el, din depresia cauzată de moartea deloc subită a câinelui său – ceva timp cu fiica sa.
Aceasta din urmă, Ines (Sandra Hüller), este o femeie de carieră, singură dar măritată cu telefonul mobil și care este la început oarecum impasibilă la situația tatălui. Însă, dramedia aceasta, cu o poveste relativ simplă – până la urmă avem de-a face cu o relație disfuncțională – într-o avalanșă de întâmplări cu implicație emoțională ale ambelor părți implicate, lucru care-l face pe spectator să aibă propriile emoții în fața marelui ecran din sala de cinema.
„Toni Erdmann”, a cărui co-producătoare este românca Ada Solomon, a fost filmat în mare parte în România și ii are în distribuție, în roluri secundare, pe Vlad Ivanov, Victoria Cociaș, Alexandru Papadopol și alții.
Românii, fără premii de data asta
România a avut două filme în competiția din acest an, pe lângă coproducția minoritar românească regizată de Maren Ade. Astfel, revelația anului, „Câini“, lungmetrajul de debut al regizorului Bogdan Mirică a fost nominalizat la categoria “Descoperirea europeană a anului“, un premiu acordat de FIPRESCI Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film.
Aceeași federație i-a acordat lui Bogdan Mirică premiul său la categoria „Un Certain Regard“, în acest an la Cannes, supranumindu-l pe regizorul român „the new kid in Cannes“ și spunând despre film că este un lungmetraj de debut promițător! Așadar, mă așteptam ca statueta să ajungă ușor în mâinile lui Mirică, însă membrii federației au decis totuși să nu ofere premiul aceluiași film, premiul mergând la „The Happiest Day in the Life of Olli Maki“, o coproducție Finlanda-Germania-Suedia în regia lui Hymylievä Mies, câștigătorul marelui premiu de la categoria „Un Certain Regard“ la Festivalul Internațional de Film de la Cannes.
Nu este vorba de faptul că membrii federației s-au răzgândit, ci mai degrabă au preferat să evite comentarii – cum au mai fost în trecut – legate de faptul că oferă premii aceluiași film tot timpul anului. Nu, nu contează neapărat că un film poate fi considerat la fiecare proces de vot bun, „din nou“.
Cel de-al doilea film a fost un alt câștigător de la Cannes „Bacalaureat“ al lui Cristian Mungiu, ambasador al Academiei Europene de Film. Pelicula a fost nominalizată la categoriile regizorul european al anului și scenaristul european al anului.
Lista nominalizărilor la categoria „regizorul european al anului” a fost alcătuită exclusiv din regizori ai căror filme au fost în competiția oficială de la Cannes. Astfel, scenariul lui Mungiu „se bate” cu nume grele ale cinematografiei europene precum Ken Loach (pentru pelicula „I, Daniel Blake”), Pedro Almodovar, Maren Ade („Toni Erdmann”) și Paul Verhoeven („Elle”). Mungiu a pierdut la ambele categorii, în favoarea aceluiași „Toni Erdmann”.
Primul premiu post-mortem
„Dacă este cineva căruia îi ducem dorul anul acesta este Andrzej Wajda. Ai fost ca un tată pentru mulți aici în Polonia, dar și pentru mulți din Academie”, a spus vădit impresionat președintele Academiei Europene de Film, Wim Wenders. Andrzej Wajda, considerat unul dintre cei mai buni regizori europeni din toate timpurile este cunoscut mai ales pentru peliculele „Ashes and Diamonds” (1958), „The Promised Land” (1975) și „Katyn” (2007).
În 2000, Academia Americană de Film i-a acordat un premiu onorific Oscar pentru cinci decade de „regie extraordinară”. Wenders a povestit că în vară, când i-a scris lui Wajda despre premiu, a primit un e-mail înapoi prin care regizorul polonez spunea că acceptă umil premiul și mulțumește Academiei că și-a adus aminte de un bătrân regizor. „Ce o să ne facem fără tine? Ești unul dintre cei mai mari regizori”, a continuat Wenders înainte de a înmâna statueta acestui premiu special celor doi elevi ai școlii de film care poartă numele marelui regizor polonez.
Wenders a ținut să mai amintească că „adevărul, libertatea și solidaritatea erau considerate cele mai importante lucruri de către fostul regizor polonez”. Wajda, care a murit pe 7 octombrie în acest an a mai fost premiat de Academie, ultimul premiu fiind pentru întreaga activitate în 1990.
Un oraș ideal pentru gală
Deși în 2015, anunțul că gala din acest an va fi găzduită de Wroclaw i-a făcut pe unii membrii ai Academiei să strâmbe din nas, alegerea orașului a fost una cât se poate de inspirată. Dincolo de faptul că Wroclaw este un centru important pe harta producțiilor cinematografiei poloneze și europene, evenimentul s-a întors în țara care l-a dat pe regizorul Krzysztof Kieślowski, primul câștigător al premiului pentru cel mai bun film – „A Short Film About Killing” – la prima ediție a galei din 1988.
Apoi, unde ar fi fost cel mai frumos ca (acum regretatul) regizorul Andrzej Wajda să primească premiul special al Președintelui Academiei Europene de Film decât în propria țară? Și, nu în cele din urmă, Wroclaw a fost anul acesta Capitala Culturală Europeană, iar de câțiva ani încoace, o dată la doi ani, Academia preferă să țină gala într-unul din orașele care poartă această titulatură.
Această tradiție nu va mai fi respectată în 2018, când Sevilia a fost aleasă ca oraș-gazdă pentru gală, dar asta este deja o altă poveste. În 2017, evenimentul revine „acasă”, la Berlin, orașul unde își are sediul Academia. La capitolul organizare, după aproape trei ore, cât a durat evenimentul, un singur a fost cu adevărat notabil: spațiul în care s-a desfășurat evenimentul – New Horizons Art House Cinema, care este probabil cel mai grandios spațiu folosit pentru galele din ultimii 10 ani.
Un fel de „art-house multiplex”, complexul este unul unic în Europa de Est, dedicat cinematografiei europene contemporane dar și gândit special pentru evenimente de artă conexe.
Lista câștigătorilor premiilor Academiei Europene de Film 2016
Filmul European al Anului: „Toni Erdmann“, Austria/Germania, 2016 Regia: Maren Ade
Regizorul European al Anului: Maren Ade „Toni Erdmann“, Austria/Germania, 2016
Actorul European al Anului: Peter Simonischek pentru „Toni Erdmann“ Austria/Germania, 2016
Actrița Europeană a Anului: Sandra Hüller pentru „Toni Erdmann“ Austria/Germania, 2016
Scenaristul European al Anului: Maren Ade pentru „Toni Erdman“
Descoperirea Europeană a Anului: Premiul FIPRESCI „The Happiest Day in the Life of Olli Maki“, Finlanda/Germania/Suedia Regia: Hymylievä Mies
Comedia Europeană a anului: „A Man Called Ove / En man som heter Ove“, Suedia/Norvegia Regia: Hannes Holm
Animația Europeană a Anului: My Life As A Zucchini / Ma Vie De Courgette, Elveția/Franța Regia: Claude Barras
Scurtmetrajul European al Anului: „9 Days – From My Window In Aleppo“, Olanda/Siria Regia: Thomas Vroege, Floor van der Meulen, Issa Touma
Documentarul European al Anului: „Fuocoammare/ Fire at Sea“, Italia/Franța, 2016 Regia: Gianfranco Rosi
Premiul pentru contribuţii deosebite la cinematografia mondială: Pierce Brosnan
Co-Producătorul European al Anului: Premiul Europrix Leontine Petit Prezentat de Carlos Areces
Premiul pentru întreaga activitate: Jean-Claude Carrière
People’s Choice Award: „Body“, Polonia Regia: Malgorzata Szumowska
Premiul de imagine: „Carlo di Palma“ Camilla Hjelm Knudsenfor pentru „Land Of Mine“
Monteurul European al Anului: Anne Østerud & Janus Billeskov Jansenfor „The Commune“
Cel mai bun designer de sunet: Radosław Ochnio „11 Minutes“
Compositorul european al anului : Ilya Demutsky for „The Student“
Scenograful European al Anului: Alice Normington pentru „Suffragette“
Designerul European al Anului: Stefanie Bieker pentru „Land of Mine“
European Hair & Make-up Artist 2016: Barbara Kreuzer pentru „Land of Mine“
