Va mai trece oarece timp pana cand lumea va ajunge la coordonarea politicilor macroeconomice, de care este nevoie pentru a reveni la crestere economica dupa Marele Crah din 2008. In cea mai mare parte a lumii, consumatorii isi reduc acum cheltuielile ca reactie la o diminuare a averii populatiei si din teama de somaj. Forta extraordinara din spatele prabusirii ofertei de locuri de munca, a productiei si fluxurilor comerciale este chiar mai importanta decat panica financiara din siajul falimentului Lehman Brothers din septembrie 2008.
Nu ne vom putea intoarce, desigur, la situatia care a precedat Marele Crah. Balonul financiar care s-a umflat si a cuprins toata lumea nu poate si nu trebuie sa fie recreat. Dar daca lumea va coopera cu adevarat, declinul cererii consumatorilor poate fi contrabalansat prin sporul de valoare al investitiilor menite sa gaseasca un raspuns la cele mai stringente probleme ale planetei: energia durabila, siguranta apei potabile, evacuarea apelor menajere si a deseurilor, reducerea poluarii, imbunatatirea sistemelor publice de sanatate si cresterea productiei de hrana pentru cei saraci.
In Statele Unite, Europa si Asia averea populatiei a scazut drastic din cauza prabusirii pietelor de actiuni si a pretului caselor. Inca nu exista o cuantificare oficiala a declinului de avere si a ponderii acestui declin pe zone ale lumii, dar probabil ca scaderea este in SUA de 15 trilioane de dolari fata de momentul de varf, iar in Europa si Asia, de alte zece trilioane. O scadere cumulata de aproximativ 25 de trilioane de dolari echivaleaza in mare cu 60% din venitul global al unui an. Declinul in averea populatiei SUA ca pondere in economia americana este chiar mai mare, de aproximativ 100% din venitul anual, in Europa si Asia fiind poate de 70% din venitul anual.
In general, se pleaca de la ideea ca, pentru fiecare dolar cu care se reduce averea populatiei, consumul ei scade cu 0,05 dolari. Asta inseamna ca socul negativ direct resimtit de consum va fi in SUA de aproximativ 5% din venitul national, iar in Europa si Asia, de cam 3,5%.
Dimensiunea acestui recul este atat de mare incat somajul va exploda in toate marile regiuni economice din lume, ajungand in SUA la 9-10%. Gospodariile vor economisi gradual destul de mult incat sa-si refaca averea, iar consumul isi va reveni si el in timp. Toate acestea vor avea loc insa prea incet pentru a putea preveni cresterea rapida a somajului si o reducere masiva a productiei in relatie cu potentialul.
De aceea, lumea va trebui sa stimuleze alte tipuri de cheltuieli. Una dintre metodele eficiente pentru stimularea economiei mondiale si de a ne plia pe nevoile viitorului este o crestere a investitiilor in proiecte-cheie de infrastructura, in special in transporturi (drumuri, porturi, cai ferate si tranzit de masa), energie durabila (tehnologie eoliana, solara, geotermala, de captare si stocare a carbonului si retele de distributie pe distante lungi), controlul poluarii, apa si canalizare.
Exista argumente solide in favoarea ideii ca prin cooperare globala sa fie sporite aceste investitii publice ale statelor in dezvoltare, cu precadere insa in cele mai sarace regiuni ale lumii. Aceste zone, printre care Africa subsahariana si Asia Centrala, sufera greu de pe urma crizei globale – veniturile din exporturi scad, la fel transferurile financiare si intrarile de capital.
Regiunile sarace se confrunta si cu urmarile schimbarii climei – de exemplu, perioade mai frecvente de seceta –, cauzate de emisiile de gaze cu efect de sera din tarile bogate. In acelasi timp, aceste tari au o mare nevoie de infrastructura, mai ales de drumuri, cai ferate, energie regenerabila, apa si canalizare, dar si de servicii vitale imbunatatite, cum ar fi cele medicale si de producere de hrana.
Grupul G-20, care cuprinde cele mai mari economii ale lumii, este alegerea naturala pentru scena pe care se poate organiza coordonarea globala a politicilor. Urmatoarea intalnire a G-20 de la Londra, de la inceputul lunii aprilie, este o ocazie cruciala pentru a actiona la timp. Economiile majore – in special SUA, Uniunea Europeana si Japonia – ar trebui sa stabileasca noi programe de finantare a investitiilor de infrastructura din tarile cu venituri mici. Noile imprumuturi ar trebui sa insumeze cel putin 100 miliarde dolari pe an si sa fie indreptate spre statele in dezvoltare.
Finantarile ar putea include credite directe din partea agentiilor de export din statele bogate, tarile sarace putand astfel sa se imprumute pe termen lung (40 de ani, de exemplu) si sa construiasca drumuri, retele energetice, capacitati de producere a energiei regenerabile, retele de fibra optica, porturi si retele de apa si canalizare. G-20 ar trebui sa mareasca, de asemenea, capacitatea de creditare a Bancii Mondiale, Bancii Africane de Dezvoltare si a altor institutii financiare internationale.
Japonia, cu un surplus de economisire, o moneda puternica, rezerve valutare masive si fabrici fara comenzi de pe piata interna, ar trebui sa preia initiativa si sa ofere finantarea acestei infrastructuri. Mai mult, Japonia isi poate impulsiona propria economie – dar si pe cea a celor mai sarace tari – daca va directiona propria productie industriala inspre proiectele necesare de infrastructura din tarile in dezvoltare.
Cooperarea poate transforma declinul abrupt si infricosator al consumului mondial intr-o oportunitate globala de a investi mai mult in bunastarea lumii din viitor. Prin realocarea resurselor de la consumul statelor bogate inspre nevoile de investitii din tarile in dezvoltare, lumea poate obtine o victorie "tripla". Investitiile mai mari si cheltuielile sociale in tarile sarace vor stimula intreaga economie mondiala, vor impulsiona dezvoltarea economica si vor promova o dezvoltare durabila din punct de vedere ecologic, deoarece investitiile vor fi destinate si energiei regenerabile, utilizarii eficiente a apei si agriculturii sustenabile.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
