În mai, IPCC, Comitetul Interguvernamental privind Schimbarea Climei din cadrul ONU, a făcut valuri în mass-media cu un nou raport în domeniul energiilor regenerabile. La fel ca în trecut, IPCC a lansat mai întâi o versiune scurtă, urmând să prezinte toate datele abia ulterior. Comunicatorii IPCC au fost, aşadar, chemaţi să împacheteze mesajul într-o formă atractivă mediatic pentru jurnalişti.
Primul rând din comunicatul IPCC declara că „aproape 80% din necesarul mondial de energie ar putea fi asigurat din regenerabile, dacă ele ar fi susţinute de politicile publice corecte”.Mesajul a fost repetat de mass-media din toată lumea.
Luna trecută, IPCC a dat publicităţii raportul integral, care cuprindea şi datele pe care se baza afirmaţia superoptimistă. Abia atunci s-a văzut că în spatele ei se afla doar cel mai optimist dintre cele 164 de scenarii analizate de cercetători. Iar acest unic scenariu era fundamentat pe un singur studiu, bazat, la rândul său, pe un raport al organizaţiei de mediu Greenpeace. Autorul acelui raport – un membru al echipei Greenpeace – era şi unul dintre principalii autori ai IPCC.
Afirmaţia sa pornea de la supoziţia unei reduceri masive în consumul global de energie. Pornind de la numărul oamenilor care scapă din sărăcie în China şi India, un asemenea scenariu este profund improbabil.
Când IPCC a ieşit cu afirmaţia în public, activiştii încălzirii globale şi companiile din domeniul energiilor regenerabile au reacţionat cu entuziasm. „Raportul demonstrează clar că tehnologiile regenerabile ar putea furniza lumii mai multă energie decât ar avea vreodată nevoie”, se bătea cu pumnii în piept Steve Sawyer, secretarul general al Consiliului Mondial pentru Energie Eoliană.
Acest tip de mecanism – în care activiştii şi marile companii energetice se unesc pentru a aplauda orice sugerează nevoia creşterii subvenţiilor pentru energia alternativă – a fost definit deja în aşa-numita teorie politică a „contrabandiştilor şi baptiştilor”.
Teoria s-a născut din experienţa statelor din sudul SUA, unde multe administraţii obligaseră magazinele să ţină închis duminica, prevenind astfel vânzarea de băuturi alcoolice. Reglementarea a fost sprijinită din motive morale de grupările religioase, dar a fost susţinută şi de contrabandişti, pentru că în zilele de duminică piaţa rămânea la cheremul lor. Politicienii adoptau retorica pioasă a baptiştilor, în timp ce încasau discret bani de campanie de la infractori.
Evident, „contrabandiştii” schimbării climei nu sunt implicaţi în afaceri ilegale. Dar interesul personal al companiilor energetice, al producătorilor de biocombustibil, firmelor de asigurări, al lobbyiştilor şi altora în sprijinirea politicilor „verzi” e un aspect trecut deseori cu vederea.
Teoria cu „contrabandiştii şi baptiştii” ne ajută şi la înţelegerea altor evoluţii în politicile de combatere a încălzirii globale adoptate în ultimul deceniu. De exemplu, Protocolul Kyoto ar fi costat mii de miliarde de dolari, dar nu ar fi avut decât efecte minime de stopare a creşterii temperaturii globale. Şi totuşi activiştii spuneau că există o obligaţie morală de a reduce emisiile de dioxid de carbon, iar companiile au fost gata să-i aclame, anticipând profitul.
În timpul nefericitei conferinţe mondiale a climei de la Copenhaga din decembrie 2009, capitala daneză era înţesată de reclame sofisticate prin care delegaţii erau chemaţi să încheie un acord solid – reclamele erau plătite de Vestas, liderul mondial în producţia de elice pentru producţia de energie eoliană.
Magnatul petrolului T. Boone Pickens, un faimos convertit la ecologism, a schiţat un „plan” (botezat după propriul nume) de creştere a ponderii energiilor regenerabile în SUA. Sigur, tot el ar fi fost şi unul dintre marii investitori în companiile care urmau să furnizeze energie eoliană sau provenită din gaze naturale şi care ar fi profitat de subvenţiile guvernamentale.
Giganţii tradiţionali ai industriei energetice precum BP şi Shell şi-au lăudat cu acreditările lor „verzi”, aşteptând în acelaşi timp profituri din vânzarea de petrol sau gaz în locul cărbunelui dăunător pentru mediu. Chiar şi concernul american Duke Energy, un consumator major de cărbune, a primit o bilă albă pentru promovarea unei scheme de tip „cap-and-trade” pentru America. Compania a sfârşit prin a se opune proiectului legislativ de înfiinţare a schemei respective, pentru că proiectul nu prevedea suficient de multe permise atribuite gratuit companiilor de cărbune.
Afirmaţii dubitabile ale unor activişti fideli cauzei au generat o industrie a biocombustibililor (şi un lobby care o susţine). Foarte probabil însă, producţia de biocombustibil înmulţeşte carbonul din atmosferă din cauza masivelor defrişări pe care le implică, în timp ce diversificarea culturilor creşte preţurile alimentare şi contribuie la foametea globală. Deşi ecologiştii au început să recunoască aceste fapte, la început industria s-a bucurat de un sprijin major al activiştilor – şi nici companiile agrare, nici producătorii de energie verde nu au nici un interes să schimbe acum cursul.
Evident, firmele sunt motivate de interese proprii, iar asta nu e neapărat ceva rău. Auzim însă prea des comentatori care sugerează că, dacă Greenpeace şi marile companii au aceeaşi părere despre o măsură, atunci această opţiune ar trebui să fie una raţională. Sprijinul economiei pentru politici scumpe de tipul Protocolului Kyoto – care ar fi făcut foarte puţin împotriva schimbării climei – indică altceva.
„Baptiştii” schimbării climei oferă acoperirea morală pentru politicienii care „vând” reglementări, folosindu-se de poveşti îngrozitoare pe care mass-media le pot utiliza pentru a atrage cititori sau telespectatori. Iar companiile văd oportunităţi de încasare a unor subvenţii finanţate de contribuabili şi de pasare a inevitabilelor creşteri de preţuri către consumatori.
Din păcate, această convergenţă de interese ne poate împinge să ne concentrăm pe reacţii ine-ficiente şi scumpe la schimbările de climă. Întotdeauna când forţe politice opuse se atrag reciproc, aşa cum s-a întâmplat cu activiştii şi marile companii în cazul încălzirii globale, există riscul ca interesul public să fie prins la mijloc.
Bjørn Lomborg a scris „The Skeptical Environmentalist” şi „Cool It”. Este directorul Centrului Consensus de la Copenhaga şi profesor adjunct la Copenhagen Business School.
Copyright: Project Syndicate, 2011.
www.project-syndicate.org Podcast (în engleză):
http://media.blubrry.com/ps/media.libsyn.com/media/ps/lomborg74.mp3
