Maica Tereza si indoielile ei
Revista "Time" a publicat un amplu articol, semnat de David van Biema, despre calvarul maicii Tereza, care a trait aproape 50 de ani fara sa simta prezenta lui Dumnezeu in viata sa. Aceasta marturisire a facut-o intr-o serie de scrisori (adresate confesorilor si superiorilor sai, pe o perioada de 66 de ani), publicate dupa moartea ei (impotriva vointei sale, care ceruse ca scrisorile respective sa fie distruse), in cartea, Mother Teresa: "Come Be My Ligh"t, scrisa si editata de reverendul Brian Kolodiejchuk.
"Autobiografie postuma"
Tereza din Calcutta, cunoscuta sub numele de Maica Tereza, era de origine albaneza si se numea Agnes Gonxha Bojaxhiu. Ea a intemeiat la Calcutta ordinul calugaresc "Misionarele caritatii" dedicat ingrijirii saracilor (mai cu seama a leprosilor si muribunzilor). Aceasta calugarita, vesnic cu zambetul pe buze, a fost framantata de intrebari si indoieli, dar si-a daruit, fara preget, viata lui Hristos. Cand s-a dus sa primeasca Premiul Nobel pentru Pace, in 11 decembrie 1979, "Era imbracata in sariul sau tivit cu albastru si incaltata cu sandale, in pofida faptului ca temperatura era sub zero grade". In cuvantul sau de acceptare a premiului, Tereza spunea, asa cum se asteptau toti de la ea: "Nu e destul pentru noi sa zicem «Il iubesc pe Dumnezeu, dar nu-mi iubesc aproapele"» intrucat murind pe cruce, Dumnezeu «s-a facut el insusi un flamand – un dezbracat – un (om) fara adapost» foamea lui Iisus, a spus ea, este ceea ce «trebuie sa o gasim voi si eu» si sa o alinam". A condamnat avortul si a deplans dependenta tinerilor, din vest, de droguri. Iar, in incheiere a sugerat ca apropierea Craciunului trebuie sa aminteasca omenirii "ca radierea bucuriei este o realitate" pentru ca Hristos este pretutindeni – Hristos este in inimile noastre, Hristos este in sarmanii pe care-i intalnim, Hristos este in zambetul pe care-l oferim si in zambetul pe care-l primim".
Dar, cu mai putin de trei luni mai inainte, intr-o scrisoare (catre un confesor spiritual, reverendul Michael van der Peet), care a fost facuta publica abia acum, ea scria despre un Hristos diferit, despre un Hristos absent "Iisus are o dragoste deosebita fata de tine" il asigura ea pe Van der Peet, "Dar cat despre mine, tacerea si lipsa sunt atat de mari, incat privesc si nu vad, – Ascult si nu aud – limba se misca (in rugaciune) dar nu articuleaza… vreau sa te rogi pentru mine – pentru ca eu Ii las mana libera". Autorul articolului constata ca, la distanta de numai 11 saptamani, cele doua discursuri sunt teribil de disonante. Primul este tipic pentru femeia pe care lumea crede ca o cunoaste. Al doilea suna de parca am rataci prin drama existentialista a anilor 1950. Impreuna sugereaza surprinderea unui portret in autocontradictie. Aceasta absenta pare sa fi inceput a o resimti odata cu dedicarea ei sarmanilor si muribunzilor din Calcutta, si – cu exceptia unei pauze de cinci saptamani in 1959 – nu a renuntat niciodata. Desi era intotdeauna voioasa in public, Tereza din scrisori traia intr-o stare de permanenta durere spirituala, adanca si staruitoare. In peste 40 de comunicari, dintre care majoritatea nu fusesera publicate mai inainte, se plangea de "uscaciunea", "intunericul", "singuratatea" si "chinul" pe care-l suporta. Compara aceasta experienta cu iadul si, dintr-un punct de vedere, spunea ea, aceasta o facea sa se indoiasca de existenta raiului si chiar de a lui Dumnezeu. Era perfect constienta de discrepanta dintre starea ei interioara si comportarea ei in public. "Zambetul", scria ea, este "o masca" sau "o pelerina care acopera totul" si continua: "Vorbesc ca si cum inima mea L-ar iubi pe Dumnezeu – cu o dragoste personala, delicata", remarca ea fata de un sfatuitor. Reverendul James Martin, editor la revista jezuita "America" si autorul cartii "My Life with the Saints", o carte care trateaza, in scurte expozeuri, despre indoielile Terezei, scria: "N-am citit niciodata viata unui sfant in care sfantul sa aiba o intunecime spirituala atat de intensa". Nimeni nu stie cat a fost ea de framantata. Kolodiejchuk isi aminteste in Come Be My Light’s: "Am citit o scrisoare (de a ei) maicilor (de la Teresa’s Missionaries of Charity) si au ramas cu gura cascata". Aceasta a dat o dimensiune cu totul noua modului in care o inteleg oamenii.
Kolodiejchuk, departe de a vrea sa o denigreze, el a fost cel care a propus si sustinut sanctificarea ei. A fost beatificata si, urmatorul pas este canonizarea. Scrisorile din cartea citata fac parte din acest proces, dupa cum ne asigura autorul articolului. Misticul spaniol, Sfantul Ioan al crucii, din secolul al XVI-lea, a inventat termenul "noapte intunecata" a spiritului ca sa descrie o stare caracteristica in evolutia unor parinti ai spiritualitatii. "Noaptea intunecata" a Terezei poate fi unul dintre cazurile inregistrate, care au durat cel mai mult (aceea a misticului Sf. Pavel al Crucii a durat 45 de ani, dar in cele din urma el si-a revenit). Tereza si-a gasit insa calea, de la inceputul anilor 1960, traind cu acest intuneric, fara a-si parasi nici credinta nici munca. Kolodiejchuk a scris aceasta carte ca o dovada a perseverentei pline de credinta pe care o vede el in actul ei eroic de inalta spiritualitate. Reverendul Mathew Lamb, presedintele departamentului de teologie al Universitatii Ave Maria din Florida, considera ca lucrarea lui Kolodiejchuk are o valoare comparabila cu "Confesiunile" Sfantului Augustin si cu "Muntele de sapte caturi" (Seven Storey Mountain) de Thomas Merton, o autobiografie a ascensiunii spirituale. Iar reverendul James Martin de la publicatia America, numeste cartea "un nou noviciat al Maicii Tereza, un noviciat scris, al vietii sale interioare", zice el."Acesta poate fi considerat a fi la fel de important ca si dedicarea ei saracilor. Poate fi un noviciat pentru cei ce au trait experienta unor indoieli, a lipsei lui Dumnezeu in viata lor. si stii cine sunt acestia? Toata lumea. Ateii, sovaitorii, credinciosii, toti". "Come Be My Light" este o autobiografie postuma care poate produce, intr-un fel sau altul, reconsiderarea capitala a unei personalitati publice de mare anvergura. Cartea pune intrebari legate de Dumnezeu si credinta, de motorul din spatele marilor realizari si de persistenta iubirii divine si omenesti.
O noua comuniune si pregatirea
Dupa 17 ani petrecuti, in calitate de invatatoare in Calcutta, cu Loreto Sisters (o comunitate educationala, nemanastireasca, cu sediul in Irlanda), Maica Mary Teresa, in varsta de 36 de ani, a pornit intr-o calatorie, de 645 de kilometri, cu trenul, pana la Darjeeling. Ea lucrase chiar si cand era bolnava, si superiorii o indemnasera sa se relaxeze in timpul vacantei sale anuale, petrecuta la poalele muntilor Himalaya. La intoarcere insa, a declarat ca Hristos a vorbit cu ea. El i-a cerut sa paraseasca invatamantul si sa lucreze, in schimb, in "slums-urile" orasului, direct cu "cei mai saraci dintre saraci" – bolnavii, muribunzii, cersetorii si copiii strazii. Scopul era sa-i ajute "sa-si traiasca viata cu demnitate (si astfel) sa gaseasca infinita dragoste a lui Dumnezeu, si sa ajunga sa-L cunoasca, sa-L iubeasca si sa-L serveasca in schimb", dupa cum subliniaza Kolodiejchuk.
Era o incercare teribil de indrazneata si, i-a trebuit timp indelungat ca sa invinga scepticismul arhiepiscopului local, Ferdinand Périer, care a cedat in cele din urma in fata acerbei tenacitati, a celei ce se autodefinea ca "a little nothing" (un nimic), si a puternicei legaturi a acesteia cu Hristos. Cand n-a mai avut alte argumente la care sa apeleze, i-a relatat un dialog cu o "Voce", pe care ea o identifica fiind a lui Hristos, care o chema spunandu-i: "stiu ca esti cea mai neputincioasa fiinta – slaba si plina de pacate, dar tocmai pentru ca esti asa, vreau sa te folosesc pentru slava Mea. Poti refuza?".
In 6 ianuarie 1948, Périer, dupa ce a consultat Vaticanul, i-a dat permisiunea Terezei sa se imbarce pentru cea de a doua chemare a ei. In prima jumatate a anului 1948, Tereza a urmat un curs medical pregatitor, inainte de a se lansa pe strazile Calcuttei. Pe atunci scria: "Sufletul meu este plin acum de pace si bucurie". Iar Kolodiejchuk adauga descrierea emotionanta a primei sale zile de lucru: "Batranului zacand pe strada – nedorit – parasit, bolnav si muribund – i-am dat carborzon si apa sa bea si batranul – a fost plin de recunostinta… Apoi am fost la Taltala Bazaar, si acolo era o femeie foarte saraca, pe moarte, eu cred ca mai curand de foame decat de TBC… I-am dat ceva care s-o ajute sa doarma – si m-am intrebat cat timp va mai rezista. Maica Tereza si-a continuat munca desi nu a incetat sa se planga chiar si dupa ce a reusit sa-si gaseasca un sediu si, mai tarziu, dupa ce i se alaturasera multe tinere in munca sa caritabila. In anul 1956 parea dezolata: "O dorinta atat de adanca de Dumnezeu – si… respingere – gol – lipsa de credinta – lipsa de dragoste – lipsa de zel. Salvarea Sufletelor nu prezinta nici o atractie – Raiul nu inseamna nimic – roaga-te pentru mine, te rog, pentru ca eu continui sa-I zambesc in pofida tuturor situatiilor". In doua dintre scrisorile sale ea a explorat implicatiile cele mai rele din punct de vedere teologic ale dilemei sale: "Pentru ce muncesc eu? daca nu exista Dumnezeu – atunci nu exista nici suflet – daca nu exista suflet atunci Iisuse – nici Tu nu esti adevarat". Acestea au fost singurele dati cand s-a indoit de existenta lui Dumnezeu. Dar frecvent s-a plans de incapacitatea de a se ruga. "Rostesc cuvintele rugaciunilor Comunitatii – si ma straduiesc sa scot cu fiecare cuvant blandetea care trebuie. – Dar rugaciunea mea de uniune (cu Dumnezeu) nu o mai realizez. – Nu ma mai rog".
Pe masura ce Misiunea caritatii infloreste si se bucura de atentia bisericii si de recunoasterea lumii, Tereza trece din confesor in confesor, ca un bolnav de la un psihanalist la altul. Dupa Van Exem a urmat Périer, dupa care a urmat, in 1959, reverendul (apoi cardinal) Lawrence Picachy, succedat de reverendul Joseph Neuner in 1961. Printre confesorii din anii 1980 a figurat episcopul William Curlin de la Charlotte, N.C. Fata de acesti confesori ea a prezentat un fel de stenograma a durerii, referindu-se ocazional la "intunericul meu" si la Iisus, numindu-L "Cel absent". Cu exceptia unei perioade de cinci saptamani, dupa moartea Papei Pius XII, din octombrie 1958, cand "intunericul" ei a disparut, in rest, acesta a insotit-o toata viata pana in 1997, cand a murit.
"Spune-mi, parinte, pentru ce este atata durere si intuneric in sufletul meu?", ii scria ea reverendului Lawrence Picachy, in august 1959.
Gasirea echilibrului
Dupa mai bine de zece ani de agonie, se pare ca Tereza a reusit sa-si recapete echilibrul spiritual cu ajutorul sfatului reverendului Joseph Neuner. L-a cunoscut spre sfarsitul anului 1950, cand acesta era un teolog afirmat. Cand i-a vorbit despre "intunericul" ei, el i-a spus:
ca nu exista remediu omenesc pentru aceasta stare; ca a-L simti pe Iisus nu este singura dovada ca el este prezent, si ca setea ei dupa Dumnezeu era "semnul sigur" al "prezentei ascunse" in viata ei; si ca, absenta facea de fapt parte din "latura spirituala" a muncii ei pentru Iisus. Acest sfat i-a conferit Terezei un sentiment de usurare. Pentru ca desi se astepta sau chiar dorea sa traiasca patimile lui Hristos, nu anticipase ca ar fi putut recapitula momentul de pe cruce cand El intrebase: "Dumnezeul meu, dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?". "Ideea ca chiar un vacuum nihilist, simtirea absentei Lui, ar fi putut fi incercarea pe care o ceruse in ruga ei". si ea i-a multumit cu recunostinta lui Neuner: "Nu pot exprima in cuvinte – recunostinta pe care v-o datorez pentru amabilitatea dumneavoastra fata de mine – pentru prima data… de ani de zile – am ajuns sa iubesc intunericul". Dar cea mai emotionanta declaratie a ei, dupa cum sugereaza Kolodiejchuk, despre sacrificiul infinit, a fost cand a scris:"Sunt bucuroasa sa sufar… in eternitate, daca aceasta este posibil".
Desi Maica Tereza nu a simtit dragostea lui Dumnezeu, ea se putea trezi in fiecare dimineata la ora 4,30 pentru Iisus si chiar sa-i scrie: "Fericirea Ta este tot ceea ce doresc". Martin, de la publicatia "America" spunea: "Toate trairile ei, sunt trairile pe care le-au avut majoritatea credinciosilor in viata lor spirituala. Am cunoscut multi oameni care se simteau parasiti de Dumnezeu si se indoiau de existenta Lui. (…) Cine ar putea sa creada ca persoana considerata cea mai credincioasa femeie din lume a luptat astfel cu credinta ei? (…) Indoiala face parte din viata tuturor, indiferent daca esti un credincios mediu sau un sfant cunoscut in toata lumea".
si incheiem cu cuvintele Maicii Tereza: "Daca aceasta iti aduce Tie slava – daca sufletele sunt aduse la Tine – cu bucurie accept totul pana la sfarsitul vietii mele". z
