In pofida faptului ca partidele parlamentare tot sustin la unison cat de mult se dedica fiecare aderarii Romaniei la UE in 2007, formatiunile politice in cauza au dovedit recent ca nu intentioneaza sa faca nici cel mai mic sacrificiu pentru atingerea acestui deziderat. Cu ocazia votului din Senat, pe 9 februarie, asupra chestiunii DNA, alesii au semnalizat clar ca sacrificiile raman rezervate concetatenilor lor aflati in afara mirificei sfere politice.
Quinton Quayle, ambasadorul Marii Britanii la Bucuresti, nu si-a putut ascunde iritarea fata de atata ipocrizie. Determinarea domniei sale in a ridica valul cvasidemnitatii de pe fata de mahala a vietii parlamentare romanesti il plaseaza de fapt pe traiectoria, nu lipsita de pericole, a transformarii sale intr-un al doilea Michael Guest al corpului diplomatic acreditat.
In 2004 Ion Iliescu il criticase pe diplomatul american pentru cuvintele sale enuntate fara menajamente la adresa standardelor politicii romanesti. Atunci Iliescu avertizase ca „nici un ambasador al vreunei tari nu are dreptul sa vina aici si sa ne dea lectii despre cum sa combatem coruptia”. Iar saptamana trecuta acelasi Iliescu putea fi auzit spunand ca reprezentantii diplomatiilor straine, acreditati la Bucuresti, nu au inteles de fapt cauzele ce au condus la recentul vot al Senatului. Domnul Quayle, ale carui cunostinte de limba romana sunt oricum considerabil mai bune decat cunostintele de limba engleza ale domnului Iliescu, intelesese insa mult prea bine.
Reclamatiile lui Ion Iliescu legate de ignoranta strainilor despre felul romanesc de a fi au devenit de altfel o constanta a retoricii domniei sale. Ba n-au priceput strainii ca interesele tarii cereau chemarea minerilor la Bucuresti in 1990, pentru ca acestia sa-si poata duce la bun sfarsit obligatiile civice, ba n-au binevoit sa inteleaga motivele pentru care aceiasi mineri au fost rechemati spre a-l inlatura pe premierul semispaniol Petre Roman. Mai tarziu, domnul Iliescu avea sa insiste asupra versiunii ca oribilele convulsii i-au permis de fapt Romaniei sa rivalizeze cu Spania, ba chiar sa depaseasca aceasta tara pe calea consolidarii tinerei democratii. Si, mai tarziu, in perioada anilor 2003-2004, numerosi diplomati s-au aratat la fel de surprinsi de intrigile tesute in mare taina de acelasi domn Iliescu in legatura cu succesorul sau – Adrian Nastase nu trebuia sa se bucure nici macar in propriile randuri pesediste de o credibilitate suficienta asigurarii victoriei electorale in cadrul scrutinului prezidential.
Un astfel de cri de coeur iliescian adresat ambasadorilor obstinati in a privi lucrurile prin ochelarii lor occidentali de cal poate fi interpretat cam in felul urmator: „Oare de ce nu li se permite romanilor sa fie romani care sa-si croiasca singuri drumul prin lume? Si de ce atata nevoie de partide cu adevarat reprezentative pentru o idee, daca la urma urmei ne putem constitui in tot felul de asociatii prietenesti, afaceriste, aflate intr-o perpetua (si benefica) redefinire? De ce sa nu fie si politica una din arenele in care sa putem demonstra cat de buni capitalisti suntem de fapt?”.
Romania lui Ion Iliescu s-ar comporta aidoma unui adolescent plin de toane care, inscris fiind la o scoala de prestigiu, nu face altceva decat sa submineze regulamentul scolar – fie prin refuzul de a purta uniforma institutiei, fie prin diverse intreruperi galagioase ale orelor. Desigur ca si astfel de manifestari reprezinta, de facto, pledoarii intrinsece spre acceptanta, spre a fi respectat „ca atare”. Caragiale, bunaoara, a prezentat spectrul moral al elitelor politice romanesti in culori atat de vii incat te simti de-a dreptul transportat in mijlocul nenumaratelor pasari multicolore ale junglei sud-americane. Dar iata ca si dupa un secol intreg infidelitatea, avaritia, lipsa de maturitate si pseudoinocenta membrilor elitelor tarii continua sa provoace aceeasi surprindere si consternare.
Un ambasador cu gusturi literare impeca-bile precum domnul Quayle nu se va feri, speram, sa includa in rapoartele sale diplomatice premergatoare incheierii misiunii de la Bucuresti noianul de elemente ce alcatuiesc acest carnaval al absurdului. Elementele semnalizate vor avea neindoielnic harul de a-i amuza copios pe invataceii si analistii viitorului o data ce arhivele de resort vor fi deschise dupa trecerea a aproximativ 30 de ani.
Ar fi fascinant de aflat ce anume ar raspunde domnul Iliescu (unui ziarist considerat obedient si „de incredere”) la intrebarea menita sa elucideze exact ce anume nu pricep diplomatii straini in legatura cu formidabila politica facuta in aceasta tara. Cum ar putea fi acestia vreodata pregatiti, diplomatic si intelectual, pentru evenimente de genul sfidatorului vot din Senat in vederea blocarii investigarii dosarelor coruptiei? Poate ca Ministerul de Externe ar face bine sa-i trimita fiecarui diplomat strain, reprezentant al unui stat membru UE si proaspat acreditat in Romania, cate un exemplar cu piesele traduse ale lui Caragiale, alaturi de un exemplar al Rinocerului lui Ionesco. Ba, mai mult, diplomatii ar trebui sa aiba parte de niste briefing-uri speciale din partea domnului Mircea Geoana, omul care a reusit, in vremurile mandatului sau de sef al diplomatiei romane, sa convinga aproape hipnotic numerosi oficiali occidentali de faptul ca Romania se afla inscrisa pe calea modernismului democratic. Dar daca te uiti acum la chipul liderului PSD vezi trasaturi tensionate, contorsionate, ce emana din ce in ce mai putina eleganta sarmanta sau sinceritate; aceleasi trasaturi ce cu doar putini ani in urma trezeau pentru un scurt timp senzatia ca in Romania ar adia un vant cat de cat proaspat. Dar, din momentul minciunilor sfruntate enuntate la adresa doamnei Macovei si a DNA, minciuni ce au condus la ulterioara condamnare la moarte a justitiei romane, domnul Geoana a inceput sa semene leit cu Ion Iliescu. In prezent poate fi practic confundat cu indelung asteptatul fiu al acestuia. La randul sau, domnul Iliescu ar trebui sa renunte la convingerea sa de pana acum de a fi hranit o vipera la pieptul sau si sa treaca neintarziat la reconciliere. Absurdistan-ul creat de Iliescu se afla, de-acum, pe mainile cele mai bune – cele ale unui fatarnic expert.
