„Americanii au început să se întrebe cine va fi succesorul lui Traian Băsescu”, declara Mircea Geoană în timp ce actualul preşedinte se afla încă în vizită la Washington. Dar, pentru a se asigura că afirmaţia sa nu va fi interpretată într-un anumit sens, s-a grăbit să califice ideea că americanii fac şi desfac alegeri în România ca fiind doar „mitologie”.
Scrupulele sale au fost inutile. El însuşi este cel mai bun contraexemplu care contrazice această „mitologie”. Dacă americanii ne-ar face şi ne-ar desface alegerile, Mircea Geoană, declarat de ambasadorul american ca fiind „cel mai bun prieten pe care SUA îl au în România”, în mod cert nu ar fi ratat şansa de a deveni preşedinte în 2009.
Ce nu spune Mircea Geoană este că parteneriatul strategic dintre Statele Unite şi România, cimentat ca urmare a noului context creat după 11 septembrie 2001 – despre care am scris săptămâna trecută – şi consolidat cu ocazia ultimei vizite a preşedintelui Băsescu, conţine totuşi o plasă de siguranţă care protejează acest proiect comun de slăbiciunile, inconsecvenţele, duplicităţile şi chiar trădările politicienilor.
Ea nu este însă o creaţie americană, un instrument exterior nouă, cum le-ar plăcea să creadă atât celor mai înverşunaţi anti-americani, cât şi celor mai fanatici pro-americani. Nici nu ne subjugă, nici nu ne salvează. Nu este nimic mai mult decât o reţea relaţională care funcţionează între oficiali americani şi români, mai mult sau mai puţin vizibili, menită să ofere predictibilitate şi durabilitate proiectelor comune.
După cum au dezvăluit cu fidelitate maximă şi cablogramele Ambasadei SUA expuse de WikiLeaks, dialogul şi acţiunile grupului de contact româno-american vizează aceleaşi lucruri pe care le auzim spuse public de ani buni încoace: cooperare militară şi informativă în războiul antiterorist, strategie comună faţă de problemele din zonă, consolidarea statului de drept, reforma administraţiei, justiţie, climat economic echitabil pentru toate companiile, libertatea presei.
Chiar dacă mulţi dintre noi s-au săturat să audă vorbindu-se despre ele, enervaţi că progresul este prea lent sau convinşi că lucrurile nu se vor schimba niciodată fundamental pe aici, aceste teme plictisitoare şi nimic altceva reprezintă agenda secretă şi publică pe care o promovează ambele părţi implicate activ în menţinerea şi dezvoltarea parteneriatului dintre Statele Unite şi România.
Ce este la fel de adevărat – şi aici ajungem şi la subiectul alegerilor, şi la întrebarea privind cine va conduce România după Băsescu – este că românii care lucrează de cel puţin zece ani la consolidarea relaţiilor cu SUA, unii chiar de aproape 20 de ani, vor face tot ce le stă în putinţă pentru ca ţara noastră să nu fie condusă de politicieni care să-i deraieze orientarea strategică şi să compromită tot efortul pe care l-au făcut.
Pentru aceşti oameni există o miză personală, dar şi una profesională şi de credinţă. Cei mai mulţi nu sunt mercenari, nu fac ceea ce fac pentru că au mirosit cum bate vântul, ci pentru că sunt sincer convinşi că asta e cea mai bună cale pentru ei şi ţara lor: menţinerea şi consolidarea unei alianţe care ne oferă stabilitate şi cele mai mari şanse de a ne dezvolta.
Diferenţa dintre ei şi cei ce, de exemplu, au intermediat semnarea, în 2004, a contractului oneros cu Bechtel este că nu vor pune niciodată interesele unui demnitar sau companii, fie români, fie americani, înaintea celui naţional. Indiferent cât de tare îi va presa un şef vremelnic pentru a-şi atinge un obiectiv pe cât de mărunt pe atât de iluzoriu. Nu vor susţine reluarea adopţiilor internaţionale şi nici cumpărarea de tehnică militară dacă nu ne permitem acest lucru. Vor accepta doar acele iniţiative care servesc interesele ambelor părţi şi vor face compromisuri minime în contul diferenţei de gabarit care desparte cele două ţări.
Aceeaşi matrice de principii o aplică şi atunci când aleg să susţină sau nu un politician pentru ocuparea unei înalte funcţii în stat. Cu menţiunea că este mult mai dificil să identifici politicieni de substanţă, care să lupte pentru valorile care ne vor ajuta să evoluăm şi care dau consistenţă inclusiv relaţiei cu SUA, decât să depistezi duplicitatea celor ce doar mimează un asemenea ataşament. A doua categorie este încă mult mai numeroasă decât prima. De aceea, deşi încă nu au găsit candidatul ideal pe care să-l susţină pentru a deveni succesorul lui Traian Băsescu, ştiu exact împotriva cui vor lupta pentru a nu ocupa niciodată o asemenea demnitate sau una apropiată ca importanţă.
Printre cei din a doua categorie se numără, la loc de frunte, Ponta şi Antonescu. Poate un politician să susţină cu adevărat un parteneriat cu Statele Unite şi în acelaşi timp să fie convins, precum cei doi, că noi facem un serviciu americanilor pentru că îi lăsăm „să-şi amplaseze scutul” pe teritoriul nostru? Nu. În clipa în care declari cu fermitate, cum a făcut-o liderul PSD, că „România face un serviciu important SUA prin amplasarea scutului” este evident că percepţia sa asupra raporturilor din acest tandem, a ceea ce oferă şi primeşte fiecare parte, este profund greşită. Şi, ca atare, nu poate fi vorba de o susţinere reală, ci doar de una de faţadă. De un şiretlic ieftin care vrea să spună, de fapt, „ne lăsăm noi folosiţi, că nu prea avem de ales, dar fraieri nu suntem”.
Greşit. Scutul antirachetă este, în cel mai rău caz, un aranjament din care ambele părţi câştigă în mod egal. Realist vorbind, Statele Unite sunt la mii de kilometri distanţă de raza de acţiune a rachetelor împotriva cărora ridică scutul. Europa este cea care beneficiază în primul şi în primul rând de apărare, iar noi suntem parte integrantă din Europa. Orice atac asupra Europei, chiar şi dacă rachetele ar zbura deasupra capetelor noastre, ne va lovi în egală măsură. Toate speranţele noastre se leagă de securitatea şi prosperitatea comunităţii mai largi din care facem parte. Nici un analfabet nu are dreptul să nu înţeleagă interdependenţa continentală în care ne aflăm, cu atât mai puţin liderul opoziţiei, un om care atunci când nu concurează la raliu se visează viitorul premier al ţării.
Nici Crin Antonescu nu a scăpat ocazia de a ne arăta cât de meschine sunt aşteptările sale: „România putea să marcheze nişte puncte pe faptul că are o importanţă strategică. Aceste lucruri nu se dau pe gratis, nu mă refer la bani, mă refer la o poziţie care să pună România pe harta diplomatică”. Şi pentru el protocolul pompos al unei vizite de stat, care adesea nu aduce nimic substanţial în relaţiile dintre două ţări, ar fi fost de preferat discreţiei eficiente care a marcat vizita lui Traian Băsescu.
Însă nu aceste străvezii mutări de accent, de la conţinut la formă, menite să arunce în derizoriu reuşita adversarului lor, demonstrează cel mai bine cât de puţin preţuiesc acest parteneriat. Convingerile lor intime au ieşit cu adevărat la iveală prin tonul atacurilor directe la adresa preşedintelui. Cu greu ar fi reuşit să ne arate cel poreclit cândva „micul Titulescu” cât de departe este de statura unui om de stat decât a făcut-o prin aceste declaraţii: „(…) În momentul în care accepţi să-şi pună sistemul defensiv la tine în ţară, poţi să ceri măcar o cafea să-ţi dea domnul Barack Obama. (…) Este foarte rău când un preşedinte al României se duce pe furiş, neştiind cu cine se întâlneşte, ce discută, de ce s-a dus până acolo. (…) Îmi doresc ca preşedintele României să fie primit pe uşa din faţă, nu pe uşa din dos, pe la servitori, sau pe la personalul administrativ”.
Dacă Ponta şi Antonescu ar avea un minim respect pentru ţara lor, pentru aliatul său cel mai important, pentru viitorul proiectului comun în care ne-am angajat total, pentru securitatea cetăţenilor pe care visează să-i conducă la un moment dat, nu şi-ar fi permis să coboare atât de jos nivelul atacurilor politice.
Indiferent cât de frustraţi ar fi de faptul că duşmanul lor numărul unu a fost primit la Casa Albă, şi nu ei, este inacceptabil că au transformat o temă cu o miză majoră într-o ceartă de mahala, că şi-au permis să pună sub semnul întrebării angajamentul celor mai importante forţe politice într-un demers aliniat perfect interesului naţional. Au oferit aliaţilor noştri, care de 20 de ani se întreabă obsedant când vom încheia procesul de maturizare politică, un prilej să îşi reîmprospăteze dilemele: ce fel de ţară este aceasta? Putem sau nu conta pe ea? Dacă anul viitor se schimbă puterea, ce va rămâne în picioare din tot ce am agreat să facem împreună?
Mircea Geoană are dreptate. Nu America face şi desface alegerile din România. Dar oamenii pe care America se bazează aici vor face tot ce ţine de ei pentru a împiedica ascensiunea unor politicieni iresponsabili, care ar putea distruge tot ce s-a construit temeinic în ultimii zece ani. În acelaşi timp, nu vor ezita nici o clipă în a-l susţine pentru funcţia de preşedinte pe cel care înţelege cel mai bine faptul că a fi pro-american presupune a fi pro-român. Parteneriatul cu SUA, în termenii descrişi mai sus, este implicit celui cu România. Numele său este irelevant.
