Tot mai multe voci vorbesc despre nevoia de a găsi o „a treia cale” pentru ieşirea din actualul blocaj politic. Ar fi a treia oară, după „proiectele” CDR şi Alianţa D.A., când se încearcă constituirea unei alternative la actualul sistem.
De la consilieri prezidenţiali la intelectuali publici, think tank-uri şi jurnalişti, tot mai multă lume vorbeşte despre nevoia de a forma un nou partid sau o nouă construcţie politică care să constituie o alternativă la actualul sistem de putere din România. Prima întrebare la care trebuie răspuns este: „De ce avem nevoie de o alternativă?”. Un posibil răspuns e că blocajul politic este în acest moment total. De mai bine de o jumătate de an, în spaţiul nostru politic nu se mai dezbat teme, probleme şi soluţii. Din cauza propriei slăbiciuni, premierul Boc şi-a pierdut credibilitatea, subminată constant de incompetenţa şi inabilităţile miniştrilor săi. Nu numai că reforma Statului a fost compromisă, dar până şi măsurile absolut necesare salvării ţării de la faliment – cele trei legi cerute de FMI – au şanse minore să fie adoptate, în condiţiile în care „coaliţiei toxice” îi lipseşte majoritatea şi este nevoită să recurgă la asumarea răspunderii, care e oricum, numai democratică nu. Tocmai pentru că este atât de fragilă, singurul liant care coagulează coaliţia este şantajul: pe de-o parte al UNPR, iar pe de alta, al UDMR. Nu că UDMR nu are dreptate să susţină dreptul copiilor maghiari de a studia istoria şi geografia în limba maternă (cei care se opun se agaţă de principiul autoritar, primitiv şi naţionalist că nu există decât o singură istorie naţională – şi aceea sancţionată oficial), dar a condiţiona în acest moment de criză rămânerea la guvernare de legea educaţiei este un gest meschin, care trădează faptul că actuala coaliţie este constituită din interese meschine, aici şi acum, şi nu pe responsabilitate politică. Dar de ce ar fi ungurii mai responsabili ca românii?
De cealaltă parte, opoziţia PSD-PNL-moguli s-a cantonat în tranşeele strategiei „Jos Băsescu” şi nu-i pasă de nimic – nici de FMI, nici de buget, nici de orice altceva. Profitând de un regulament care reprezintă cea mai antidemocratică producţie legislativă din ultimii douăzeci de ani, opoziţia blochează tot ce mişcă la Senat şi boicotează Biroul Permanent la Cameră. Opoziţia arată după chipul şi asemănarea cuplului Ponta-Antonescu: goală de conţinut şi de soluţii, pauperă intelectual şi obsesiv-compulsivă cu accente sociopate. În aceste condiţii, soluţia unei a „treia căi” pare nu numai rezonabilă, ci şi urgentă. Dar aceste argumente nu spun decât o parte a poveştii. Adevărul este că „a treia cale” are o ţintă precisă: singura alternativă care este posibilă în România este o alternativă la sistemul creat de fostul Partid Comunist-PSD, la care s-au asociat PNL, mogulii plus aparatul lor de propagandă şi magistraţii corupţi. Aceasta a fost raţiunea pentru care s-au constituit atât CDR, cât şi Alianţa D.A. A porni de la premisa că PSD este un partid reformat, de mainstream, care a asimilat discursul social-democrat modern, cu care se poate negocia rezonabil şi se pot dezbate „issues” înseamnă să ne furăm singuri căciula. Este suficient să ne uităm la atacurile lui Ponta împotriva lui Cărtărescu şi la odioasa campanie pe care o duce Severin în Parlamentul European împotriva Monicăi Macovei ca să ne amintim cu cine avem, de fapt, de-a face.
Dacă pornim în construcţia unei a treia căi de la această premisă, atunci acceptăm, în subtext, că PDL a eşuat în tentative de a constitui o asemenea alternativă, că şi-a epuizat resursele de credibilitate şi că, prin urmare, îi este rezervat destinul PNŢ-cd. Dacă este aşa, atunci trebuie să ne întrebăm de ce toate tentativele de construcţii democratice prooccidentale şi reformiste au eşuat în România. Există, desigur, explicaţii conjuncturale adevărate: incompetenţa actorilor, compromisurile, corupţia sau trădările succesive. PDL s-a bazat pe popularitatea lui Traian Băsescu, iar de când aceasta s-a prăbuşit, întreaga construcţie este în pericol. Dar mai există un păcat originar care stă la baza acestor eşecuri, în afară de mitul Meşterului Manole. CDR s-a născut ca alianţă între partide politice şi organizaţii ale societăţii civile şi, în foarte scurtă vreme, interesele şi obiectivele unora şi ale celorlalţi au intrat în coliziune. Alianţa D.A. a fost forjată tot de think tank-uri şi organizaţii civice perfect onorabile. Problema cu aceste organizaţii este că sunt formate din experţi admirabili, care de (cele mai) multe ori ştiu mai bine decât politicienii ce-i de făcut, care pot construi campanii eficiente şi lansa proiecte necesare. Ei vorbesc însă cu responsabilii şi cu puterea, mai puţin cu baza populară. Ce îi lipseşte unei alternative solide în România este un soi de Tea Party, o mişcare politică „grassroots”, care să apere principii politice chiar şi primitive şi care să îşi găsească o formă instituţionalizată.