Cel mai ironic efect advers al unui Cod al Muncii „favorabil” angajaţilor este că îi transformă pe toţi în patroni. Numărul angajaţilor protejaţi de lege a ajuns deja la un nivel derizoriu – patru milioane, din care jumătate sunt angajaţii statului. Doar două milioane de angajaţi din sectorul privat mai muncesc în interiorul Codului Muncii şi mai plătesc taxele enorme pe muncă practicate în România.
Într-un fel, un Cod al Muncii absurd stimulează iniţiativa antreprenorială. Un patron va prefera să contracteze o firmă decât să angajeze încă un salariat. Evident, pentru potenţialul salariat devine avantajos să devină el însuşi patron, chiar dacă asta înseamnă să renunţe la iluzoriile drepturi pe care i le conferea Codul Muncii.
Dispare astfel şi minima plasă de siguranţă pe care ar fi asigurat-o o legislaţie echilibrată, iar relaţiile de muncă devin complet voluntare. Microîntreprinderile, persoanele fizice autorizate şi deja banala muncă la negru sunt formele prin care acest fenomen s-a concretizat în statisticile catastrofale menţionate mai sus. Mai devreme sau mai târziu, Codul Muncii nu va mai avea pe cine să protejeze.
Din postura de angajaţi pe cont propriu, noua clasă antreprenorială a României va intra în negociere directă cu fauna de angajatori pe care o cunoaştem deja:
Patronul-lipitoare, adică modelul miliardarului de carton. Este întotdeauna aproape de politicieni şi de contractele cu administraţia. Lăsat pe propriile picioare, dă faliment rapid. Iar când ajunge în situaţia respectivă, ameninţă că dacă nu primeşte contracte şi subvenţii îşi va lăsa angajaţii pe drumuri. Acest gen de complicitate strânsă cu statul, dar şi cu şefii din sindicate explică de ce oamenii de afaceri nu se simt reprezentaţi de patronate şi de ce deciziile Guvernului sunt de fapt arbitrare, în favoarea unui număr restrâns de beneficiari.
Patronul-multinaţională, care poate fi la fel de bine corporaţie autohtonă organizată după model vestic. Are o etică de afaceri şi a relaţiilor de muncă, însă a învăţat să exploateze în mod cinic slăbiciunile clasei politice şi ale aparatului administrativ. Avantajul său este că diferenţa de competitivitate îi permite să se mişte mai uşor chiar şi sub povara birocraţiei. În plus, are un pact nescris cu statul, cum că va respecta orice reglementare la literă şi va plăti orice impozit previzibil, adică nu va face optimizări decât în cazul profitului.
Patronul incompetent, de bună-credinţă, dar fără şanse de supravieţuire pe termen lung. Pe o piaţă foarte rarefiată, au fost destul de multe cazuri în care întreprinzătorii au putut obţine profituri substanţiale, fie din întâmplare, fie din noroc. Criza i-a măturat pe unii, dar alţii au reuşit să reziste prin strategii care pe o piaţă matură erau sinucigaşe: creşteri masive de preţuri sau renunţarea la angajaţii cei mai buni, cu pierderi de calitate care nu pot fi măsurate.
Patronul-antreprenor este opţiunea naturală şi pasul următor pentru proaspeţii angajaţi pe cont propriu. El ştie să-şi aleagă colaboratorii şi îi stimulează mai bine decât l-ar fi motivat vreun Cod al Muncii. În schimb, poate fi relativ uşor măturat de condiţiile adverse ale pieţei – de la taxe până la controalele asmuţite de competitorii proptiţi politic.
El este eroul momentului. Nu are parte de subvenţiile lipitorii, nu poate face lobby-ul multinaţionalelor şi nu-şi permite luxul de a-şi bate joc de clienţi, la fel ca patronul incompetent. Cu toate astea, toţi trei, împreună cu statul, se uită la el şi îl aşteaptă să scoată economia din criză.
