Cifra acestei săptămâni ar fi trebuit să fie 5. Este vorba de 5% din populaţia totală a României, adică un milion de oameni, care ar fi trebuit să intre de luni, 31 mai, în grevă generală şi de solidaritate, aşa cum anunţaseră marile confederaţii sindicale. „Insurecţia” socială, reacţie la măsurile dramatice de austeritate anunţate de Guvern, ar fi fost, astfel, de natură să pună în şah sectoare întregi, precum învăţământul (în perioada bacului), sănătatea, administraţia publică, transporturile şi penitenciarele. Dar de la ce a fost anunţat până la ce a rezultat distanţa este ameţitoare. S-a evadat în masă din cantonamentul sindical, s-a mimat încetarea lucrului, elevii au dat bacalaureatul. Protestele, aşa cum au fost şi cum se profilează, nu mai sperie din acest moment nici musca, darămite un guvern strâns cu uşa de acordurile cu organismele internaţionale şi de spectrul „grecizării” ţării.
Ziua de 31 mai 2010 ar trebui însemnată cu negru în organonul mişcării sindicale pentru răsturnarea identitară produsă în aceste zile. Incoerenţa şi lipsa de unitate a sindicatelor le-au transformat pe acestea din urmă în cel mai eficient purtător de cuvânt al Executivului, reuşind astfel să-l servească mai bine pe Emil Boc decât pe angajaţii din sistemul bugetar. Cu proba incapacităţii de contrareacţie pe birou, miniştrii Vlădescu şi Şeitan nu au de ce să se mai încurce în detalii. Dezastruoasa grevă generală a dat un gir esenţial măsurilor de austeritate. E drept, Guvernul mai are de trecut un hop în Parlament, când va veni în plen să îşi asume răspunderea pe măsurile de austeritate. Dar din 31 mai şi acest hop s-a mai micşorat puţin, pentru că opoziţia şi potenţialii trădători din arcul guvernamental au acum ceva-ceva mai puţină muniţie pentru a răsturna Guvernul.
Cu siguranţă, statul a încercat totul pentru a slăbi ameninţarea grevei generale. Cu siguranţă, în teritoriu s-au făcut presiuni şi a fost activată maşinăria de partid infiltrată în instituţiile publice. Încă şi mai sigur este că oamenii s-au temut că tăierea cu 25% nu va putea fi împiedicată nici prin grevă, iar banii pierduţi cât stau la proteste le vor subţia şi mai mult bugetul precar. Dar, ce este mai important, sute de mii de membri de sindicat au tratat cu veto încrederea în propriii lideri. Nu le-au ascultat până la capăt apelul la grevă pentru că nu i-au crezut, cum o făceau odinioară. În aceşti ultimi 20 de ani de libertate de expresie, mişcarea şi-a subţiat singură influenţa, pentru că a acceptat detaşarea burgheză a unor şefi de la centru de adevărata viaţă sindicală. Sunt curios câţi sindicalişti de rând se pot „lăuda” că i-au întâlnit pe Petcu, Hossu sau Costin, câţi au participat la întâlniri regulate cu Isvoranu sau Cornea? Cât la sută din comunicarea derulată între sindicalişti este prin fax sau e-mail şi cât la sută prin întâlniri efective între cei de rând şi liderii-VIP?
Sunt curios şi care e ponderea dezbaterilor reale înaintea luării unor decizii la nivel naţional şi cât este directivă sau circulară, din moment ce, profesori sau muncitori, înaintea fiecărui protest, găseşti sindicalişti de rând care-şi justifică prezenţa la miting sau grevă prin faptul că „aşa S-A hotărât”? În tot acest timp, mulţi lideri cu notorietate şi-au pus organizaţiile la picioarele politicului şi au transformat sindicalismul în populism, politicianism şi instrument de şantaj. Alţii au preferat afacerile netransparente, descalificându-se prin modul în care au făcut avere şi devenind vulnerabili moral şi penal. În toţi aceşti ani, cei mulţi şi-au tras singuri preşul de sub picioare, pentru că i-au acceptat aşa cum sunt pe cei puţini. Ultima consecinţă? Din 31 mai, pe lângă Vlădescu necruţătorul, România mai are câţiva miniştri de Finanţe. Ei sunt liderii-VIP de sindicat, care, prin modul în care au organizat greva generală, au contrasemnat tăierea salariilor cu 25%.
