Tacticile penibile folosite de Victor Ponta pentru a rămâne premier, inclusiv lingușirea noului președinte, nu merită comentate. Ne spun ceva nou? Nu. Tot ce era de spus despre caracterul unui om care acum îi ridică osanale de trei ori pe zi adversarului său din cursa prezidențială, despre care a declarat că nu este un om, ci un lucru, și asupra căruia și-a asmuțit mahalagioaica din dotare ca să-l atace pentru că nu are copii, s-a spus deja.
Merită însă comentată decizia lui Ponta de a trece la ofensivă politică. Încurajat de blegeala unei opoziții căreia nici prin cap nu pare că îi trece să-i amenințe guvernarea, liderul PSD a preluat inițiativa. I-a invitat pe Vasile Blaga și Alina Gorghiu la discuții pe câteva teme importante – legislația financiară, revizuirea Constituției, sistemul electoral, Master Planul pe Transport și legile siguranței.
Gestul lui Ponta nu este doar un joc de imagine. El semnalizează ceva mult mai important și nu va rămâne fără urmări. Absența unui lider dornic să umple agenda politică, economică și socială cu temele pe care le crede el importante a creat un gol în spațiul public, care cere să fie umplut. Este golul lăsat în urmă de Traian Băsescu, cel care, prin punctarea periodică a priorităților de guvernare sau de orientare strategică, exact asta făcea, seta agenda publică.
Astfel, Ponta, pe de o parte, pare că se poartă tot ca un pisicuț și cu Klaus Iohannis, pe de alta, în timp ce face sluj, îi confiscă unul dintre cele mai importante instrumente pe care instituția prezidențială le are la dispoziție pentru a influența mersul țării: stabilirea jaloanelor principale în dialogul politic și în acțiunile instituționale.
Aparent, vorbim de un lucru minor. Vorbim despre vorbe. Ponta îi invită pe liderii PNL la dialog, aceștia răspund în doi peri, Ponta le mai dă două replici, mai intră și alte partide în horă, ca să nu pară că ele nu contează, și în câteva zile hărmălaia se întețește atât de tare că nimeni nu mai înțelege nimic. Nu este așa.
Ponta are și instrumentele pentru a transpune o agendă declarativă în fapte, ceea ce va impune instantaneu lista de priorități, dictate de interese politice cât se poate de mărunte, în viața de zi cu zi a cetățenilor. Dovadă: tema creditelor în franci elvețieni. Un subiect care se mulează perfect pe agenda populistă a lui Ponta, veșnic la vânătoare de oameni necăjiți cărora să le vândă empatia guvernamentală bine finanțată din banii noștri.
Nu are nici o importanță pentru guvernul PSD că „necăjiții“ sunt de fapt oameni care au avut nesăbuința să-și joace siguranța economică la ruleta cursurilor de schimb. Nu are nici o importanță că o eventuală compensare a lor echivalează cu o palmă dată „proștilor“ care au luat credite în moneda națională.
De aceea nu avem bani de dezvoltare sau pentru proiectele de infrastructură rutieră. Pentru că, de când a devenit premier, Victor Ponta și-a făcut o misiune de onoare din a pune miliarde deoparte pentru a cumpăra simpatia unor categorii sociale sau profesionale dezavantajate ori nedreptățite. Au profesorii și judecătorii de primit niște bani în urma unor procese cu statul? Statul, în mărinimia sa, decide să îi restituie integral, și nu eșalonat, ca și cum nu ar exista numeroase alte obligații pe care statul nu și le onorează la timp, din lipsă de fonduri. Când există un interes personal, de campanie, statul întotdeauna găsește bani.
Evident, agenda populistă a lui Ponta, disperat să-și recâștige cota de încredere pierdută în campania prezidențială, nu trebuie contracarată cu o altă agendă populistă, venită dinspre președinte sau PNL. Nu lupta politică este miza, ci interesul național. Pentru că orice element populist sau cu miză personală și de partid prezent pe lista de priorități înseamnă absența altui element, care ar servi în mod autentic interesul național și binele comun.
Când pe agenda publică trece pe primul loc tema creditelor în franci, care va presupune, cel mai probabil, o sumă de bani acordată drept compensație, cad mult mai jos alte teme care și ele presupun alocări de resurse din partea statului, chiar dacă ele, în schimb, ar genera creștere economică sau de productivitate.
Când agenda publică este făcută și promovată cu disperare de un politician terifiat că nu mai reușește să crească în sondaje, ea va fi inevitabil dominată de măsuri pompieristice adresate rezolvării unor probleme umflate artificial pentru a oferi spațiu maxim de expunere celui care nu mai are alte soluții de creștere decât să pozeze în salvatorul tuturor. Și tot inevitabil vor lipsi majoritatea acțiunilor guvernamentale care nu generează simpatie pentru premier și miniștri și care presupun riscuri de imagine.
Nu există decât o singură soluție de contracarare a unei agende publice populiste, care fuge de marile proiecte reformatoare ce dinamitează statu-quo-ul sau generează reacții negative pe termen scurt: contrapunerea unui alte agende publice, vizionare, reformatoare, care să își propună rezolvarea marilor probleme ale societății și care să creeze premisele dezvoltării.
Această misiune îi revine președintelui Iohannis. Chiar dacă nu îi place să vorbească, vorbele sunt singurele arme pe care le are astăzi la dispoziție pentru a demonstra că îl preocupă încotro se îndreaptă România și, mai ales, că este dispus să se înhame la marile proiecte înnoitoare îndelung amânate.
Nici lui Traian Băsescu nu i-au ieșit multe dintre proiectele pe care le-a anunțat cu morgă de la înălțimea tribunei prezidențiale – cel mai relevant eșec este acela de a împiedica „omul gras“, statul, să-l mai călărească pe cel slab. Cu toate acestea, ieșirile sale repetate pe teme importante sau pentru a avertiza Guvernul în privința unor derapaje grave, afacerile „Rompetrol“ și „CFR Marfă“, au inhibat elanul Guvernului Ponta de a trece anumite linii roșii. Cuvântul lui Klaus Iohannis cântărește acum mai mult decât a cântărit cel al președintelui Băsescu în ultimul an de mandat. Ar fi uimit să constate cât de multe poate opri sau corija cu o simplă declarație.
Dacă PNL ar avea o conducere mai puternică, mai determinată și mai vizionară, misiunea sa ar fi mult mai ușoară. Ar fi putut chiar să stea deoparte și să arbitreze cu un aer neutru încleștarea dintre PSD și PNL, dintre Ponta și Blaga și Gorghiu. Nu va putea face asta, pentru că liderii PNL nu au nici determinarea și nici forța să-l oblige pe Ponta să renunțe la agenda populistă și să accepte una evoluționară. Dacă Iohannis nu își va asuma acest rol, Ponta va sări iute în pantofii lui Traian Băsescu și va seta el prioritățile. Cu diferența că le va manipula în așa fel încât să îi servească interesele personale.
Întrebarea dacă Iohannis va începe până la urmă, sau nu, să seteze agenda publică este legată de una și mai importantă. Este Iohannis conștient că va trebui să-și asume și rolul de motor al schimbărilor pe care le dorește înfăptuite?
Oricât de mult și-ar dori să nu apeleze la stilul autoritar al lui Traian Băsescu, nu va reuși să evite coliziunea cu realitatea că orice schimbare importantă are nevoie de o locomotivă. Poate să aleagă să își angreneze nenumărați colaboratori, specialiștii din domeniile care vizează fiecare reformă în parte, dar nu va scăpa de nevoia celorlalți de a avea un lider, un căpitan de echipă, ideal, care să le dea direcție și să-i coordoneze.
Deși pare tentantă, varianta delegării rolului de locomotivă liderilor PNL, sau altor lideri politici, nu va ține. Pentru simplul motiv că majoritatea schimbărilor importante din această țară presupun o alterare semnificativă a statu-quo-ului politic.
Vrei să determini o schimbare în mecanismele realizării autostrăzilor? Trebuie să umbli în primul rând la mecanismele numirilor șefilor Ministerului Transporturilor și ai CNADR. Vrei să determini o revoluție în Sănătate? Trebuie să umbli la mecanismele numirilor în acest domeniu și să convingi politicienii să schimbe regulile finanțării publice. Și tot așa, în orice zonă vrei să schimbi ceva radical.
Explicația e simplă: tot ce continuă să meargă extrem de prost în România poartă amprenta incompetenței și hoției din administrația centrală și locală, care, la rândul lor, poartă amprenta corupției și lipsei de apetit pentru schimbare din partide. Majoritatea liderilor politici nu vor să schimbe nimic în această țară pentru că lor le este bine, iar mulți dintre cei care ar îndrăzni un salt evoluționar nu știu cum să-l facă sau nu au masă critică pentru a-l începe.
Chiar dacă la București există o minimă confruntare politică și o doză de rivalitate autentică, în țară este cât se poate de vizibilă complicitatea transpartinică în care sunt prinși consilierii județeni și locali și care le permite să găsească soluții de împărțire relativ echitabilă a prăzii, indiferent cine conduce Guvernul.
Concluzia: ori există un lider cu autoritate și prestanță care presează pentru schimbare, alături de echipe de profesioniști și de aliați politici, ori nu se va schimba nimic în România.
Nu înseamnă că acest lider trebuie să facă singur tot ce trebuie făcut. Nici nu e de dorit! Am văzut, pe finalul mandatului președintelui Băsescu, cât de mari sunt riscurile în cazul în care acest lider „unic“ comite o greșeală mare într-o zonă de risc maxim – alegerea Elenei Udrea ca succesor – și nu acceptă ca adjuncții să aibă un cuvânt important în deciziile strategice. Dar cineva trebuie să-și asume rolul de integrator de proiect și să fie căpitan de echipă.
Cineva trebuie să preseze ca partidele să nu transforme proiectele regionalizării și descentralizării în noi instrumente prin care camarilele politice să își păstreze sau chiar să își sporească privilegiile. Cineva trebuie să preseze ca proiectul modernizării statului să fie dus la final în acord în primul rând cu interesele cetățenilor, și nu cu comoditatea unor angajați ai statului. Cineva trebuie să preseze pentru ca influența nefastă a partidelor în administrație, prin intermediul numirilor clientelare, să înceteze.
Dacă președintele Klaus Iohannis va înțelege că el este acel cineva chemat să fie cel mai energic avocat al intereselor cetățenilor și al interesului național, va înțelege și că setarea agendei publice majore este tot responsabilitatea sa.
