Republica Moldova şi-a sărbătorit 20 de ani de la proclamarea independenţei. Cu un fast neaşteptat pentru o ţară cu grave probleme identitare, o parada militară care a inaugurat şi uniforme noi ale soldaţilor şi un pas de defilare nou. Ambele – uniformele şi pasul de defilare – mai apropiate simbolic de modelul occidental decât de cel sovietic-rusesc.
O televiziune de la Chişinău a lansat un imn haios în care vedetele postului se chinuie să-i spună Moldovei că o… iubesc. Se chinuie la propriu, oamenii tot încearcă, tot încearcă şi nu le iese decât într-un final fâstâcit. Clipul este foarte haios, dar sub hazul de suprafaţă poţi simţi o mâhnire adâncă, un haz de necaz altfel spus care pleacă tocmai de la situaţia în sine: de ce le-ar fi atât de greu unor oameni să-şi iubească ţara sau măcar să recunoască în public că o iubesc? Adevărul este că societatea moldovenească rămâne profund fracturată pe linii identitare de bază: cine suntem noi? Unii răspund români (mult mai puţini decât ne place nouă la Bucureşti să credem).
Alţii răspund moldoveni, orice ar însemna asta. Alţii sunt pur şi simplu rusofoni şi nici măcar nu se preocupă de subiect, trăiesc cu spiritul mai degrabă în Rusia decât într-o ţară aflată la sute de kilometri de frontiera rusească (când am fost în Transnistria, cineva de acolo ne povestea că transnistrenii aud veşti despre ce se întâmplă la Chişinău doar când se întâmplă ceva foarte grav şi subiectul intră în ştirile televiziunilor de la Moscova). Ce-i uneşte pe aceşti oameni? Adevărul e că foarte puţine. Voronin a încercat să-i unească prin antiromânism. Curentul numit la Chişinău „statalist” – proiectul de a crea cetăţeni loiali statului Republica Moldova – a vrut să definească moldovenismul ca antiromânism. Nu a reuşit decât parţial. Voronin a pierdut puterea şi forma sa moldovenism este în declin. Asta nu înseamnă că pro-românismul înfloreşte. Asta este o eroare mereu prezentă la Bucureşti: considerăm că acolo sunt două curente: pro-Rusia şi pro-România. E prea simplistă imaginea asta. Interesant este că în ultimii ani, se încheagă o formă de moldovenism care nu e opusă românismului, dar nici nu se confundă cu acesta.
„Cristian, noi suntem moldoveni, adică români, să terminăm cu prostiile astea, moldovenii sunt români în mod clar. Dar asta nu înseamnă că vrem să ne unim cu România, ne-am obişnuit să avem ţara noastră”. Asta îmi spunea recent la Chişinău un om simpatic şi mai degrabă plictisit de toate discuţiile despre identitate. Acest gen de moldovenism începe să fie dominant la nivel de discurs public, cred că Vlad Filat şi partidul său îl exprimă cel mai bine. Este un moldovenism europenist care caută să apropie R. Moldova de Uniunea Europeană, iar România este un aliat şi o poartă spre UE, fără a mai fi Ţara-Mamă. „Ne-am obişnuit să avem ţara noastră” îmi pare fraza cheie. Republica Moldova este mai mult o obişnuinţă decât un proiect. Avem o ţară, nu trebuie să o iubim, dar ne-am obişnuit cu ea – cam asta este logica. Sunt oameni, ca amicul meu care mi-a spus asta, care s-au săturat să răspundă la întrebarea: cine suntem noi? Nu pentru că nu ar fi relevantă, ci pentru că pur şi simplu nu duce nicăieri. Este motivul pentru care evit sistematic discuţiile identitare când merg la Chişinău. Poţi lucra minunat cu moldovenii pe proiecte concrete, câtă vreme nu îi sâcâi cu discuţii despre cine sunt ei.
Citesc acum răspunsurile la o serie de interviuri cu moldoveni care au obţinut sau sunt pe cale să obţină cetăţenia română. Lucrăm la un raport pe această temă pentru Fundaţia Soros, raport care este programat să iasă în septembrie. Colegele mele Claudia Silaghi, Alexandra Toderiţă şi Lina Vdovii au făcut interviuri de profunzime cu aceşti oameni, care au descris procesul de redobândire a cetăţeniei aşa cum se vede de la firul ierbii, din perspectiva lor. I-am întrebat şi care au fost motivele pentru care s-au înhămat la acest proces birocratic.
Mulţumesc Fundaţiei Soros pentru că mi-a permis să reproduc aici o parte mică din răspunsurile obţinute în cadrul cercetării. În mod previzibil, mulţi dintre ei doresc să poată munci în România sau să poată călători, au motive pur pragmatice. O contabilă de 65 de ani ne spune: „Ei şi ce dacă am 65 de ani? Dacă primesc paşaportul, poate mă duc şi eu să văd Italia, să văd ţările europene, poate oi lucra vreo lună-două, că eu sunt harnică tare, pot să ud grădina, pot să prăşesc, pot să îngrijesc un bolnav, orice. Nu-s pretenţioasă deloc”. O altă femeie în vârstă: „Motivul cel mai important a fost faptul că băiatul meu trebuia să plece în Europa la muncă, iar eu, ca să nu-l aştept pe el să vină, am decis să aplic şi eu pentru redobândirea cetăţeniei. Acum e simplu, de fiecare dată când mi se face dor, o dată pe an, eu pot pleca lejer şi nu am nici o problemă, mă duc să îmi văd băieţii şi nepoţii”.
Evident, cei care studiază în România, îşi pregătesc terenul pentru a rămâne aici, pentru a obţine apoi mai uşor un loc de muncă (ca să angajezi un cetăţean moldovean, care e extra-comunitar, trebuie să demonstrezi la forţele de muncă faptul că un cetăţean european nu poate presat respectivul job, deci ar fi mai uşor să angajezi un neamţ). Dar sunt şi destui care văd în redobândirea cetăţeniei o formă de unire individuală: „Eu sunt român. Eu m-am născut la 28 iunie 1938 şi nu am nici un dubiu că sunt român. Iar cei care chiar nu s-au născut atunci, tot sunt români. Nu-s probleme în cazul ăsta, eu nu înţeleg de ce unii oameni îşi mai pun această întrebare. E simplu ca bună ziua. Eu sunt român şi punctum”. Sau o altă respondentă, tot în vârstă: „Simţeam nevoia de a oficializa cumva legătura, identitatea mea, statutul de român.
Eu aveam impresia că, primind cetăţenia română, lumea va înţelege mai uşor că aparţine acestui popor şi se va întări oarecum această legătură dintre oamenii de pe cele două maluri ale Prutului. Credeam că dacă ruşii de aici şi nu numai vor vedea că sunt atâţia oameni care îşi doresc cetăţenia, atunci ne vor lăsa în pace. Parcă voiam să demonstrez cuiva că noi suntem români, nu ruşi sau sovietici”; „Sunt român din români, străbunicul e venit din Ardeal în Basarabia, asta am fost şi asta vom fi întotdeauna, asta e şi motivaţia, să fiu şi în acte român. Sunt din Chişinău, am studiat în Timişoara timp de 3 ani, acum sunt din nou în Chişinău”.
Elita politică, intelectuală, socială de la Chişinău s-a obişnuit cu R. Moldova, practică moldovenismul europenist. Dar asta se simte prea puţin la nivelul omului simplu. Unii dintre respondenţii noştri au chiar sentimente de antipatie faţă de statul în care trăiesc sau în care s-au născut: „Să pot eu să ies, să poată să iasă copilul în afară. Păi, cum, să stăm aici ca într-o cutie de conservă?”. Iar unul dintre respondenţi m-a uimit de-a dreptul cu o argumentaţie foarte complicată exact în acest sens: „Ar trebui să înţelegeţi ce reprezenta Republica Moldova în 2001, atunci când aveam 18 ani.
Cei ca mine născuţi în 1983 şi-au început şcoala în 1989, au fost primii care au scris cu grafie latină după 40 de ani de grafie chirilică. Noi am fost cei care primeam Abecedarul pe bucăţi în ziar acasă, prin poştă. Îl luam de acolo şi mama/sora îl decupa şi îl făcea carte. În 2001 am terminat liceul la Bălţi iar în februarie 2001 comuniştii câştigaseră alegerile cu 70%. Pentru o bună parte din tinerii de vârsta mea apocalipsa nu mai era o metafora, ci era o realitate. În aceste condiţii, Republica Moldova, stat independent (foarte discutabil), membru ONU şi toate alea, pentru mine nu era altceva decât o închisoare. Nimic din ce îmi plănuiam eu pentru viitor nu era legat de R. Moldova. Atât de mult mi-am inoculat această idee încât a devenit o parte din mine şi încă mai este, ceea ce îmi provoacă serioase probleme emoţionale astăzi când mă întorc acasă. Pentru mine, R. Moldova în care m-am născut nu înseamnă acel contract social numit stat, ci înseamna mama, memoria tatălui, sora, rudele, pământul de acasă, amintirile de acolo. Nu mă simţeam liber acolo. Acuma ştiu că am o salvare: cetăţenia română. Nu mai sunt captivul cetăţeniei moldoveneşti”.
Nu vreau să spun nimic cu aceste mărturii. Nu cred că moldovenii au nevoie de lecţii de la nimeni. S-au săturat de oameni care le dau lecţii şi vor să fie fraţii lor mai mari, fie că sunt ruşi, fie că sunt români. E greu să iubeşti Republica Moldova, iar oamenii de acolo au diverse strategii individuale de a trata problema. Unii se obişnuiesc cu ea, alţii fug de ea, unii se ataşează din obişnuinţă, alţii găsesc obiectul ataşamentului în afară, iar cei mai mulţi vor doar să le fie mai bine. Ce îi poate uni (între ei)? Doar proiectul european şi doar aşa îi putem ajuta. Dar despre asta am mai scris şi voi mai scrie. La mulţi ani moldovenilor!
Cristian Ghinea este director al Centrului Român de Politici Europene
