Klaus Iohannis este primul președinte român care sugerează că armata se află în dificultate și că în caz de nevoie nu ne poate apăra, fiindcă nu are cu ce. Nu e nimic nou în spusele președintelui, doar o formă de realism preventiv, care s-ar putea să nu ajute, fiindcă Guvernul, rămas fără bani în prag de iarnă, e posibil să amâne din nou achizițiile de tehnică militară.
De un sfert de secol încoace, industria de apărare autohtonă a fost neglijată intenționat, ca parte a unei tradiții de autosabotare, de dezarmare pacifistă în fața rușilor, care privesc procesul nostru de descompunere națională cu încântare și speranță.
Își râd în barbă de naivitatea noastră mioritică, de felul în care ne străduim să împărțim favoruri între Statele Unite și Uniunea Europeană, fără să avem niciun plan propriu, nicio strategie, lăsându-ne în voia istoriei ce va să vină, așa cum am făcut-o sute de ani.
Niciun ministru de Externe sau niciun președinte nu a făcut o listă scurtă a obiectivelor noastre naționale.
Nu înșiruiri de idei de-a gata înfășurate în cuvinte bombastice sau expresii de carton, ci lucruri clare, care nu doar să poată fi înțelese de toată lumea, ci și să fie puse în aplicare de guvernele ce urmează, să aibă o susținere generală, fiindcă sunt cu adevărat scopurile noastre naționale. Klaus Iohannis a enunțat de Ziua Marinei, în mod indirect, o astfel de idee, atunci când a declarat că „un stat nu poate fi cu adevărat puternic dacă nu are capacitatea de a-şi proteja cetăţenii şi de a le asigura securitatea“, explicând mai departe că, în acest sens, România are nevoie de „o armată înzestrată şi pregătită să facă faţă cu succes provocărilor actuale, iar aceasta implică eforturi deosebite în ceea ce priveşte dotarea şi modernizarea“.
Toată demonstrația făcută de Ziua Marinei a arătat lumii cât de precară este tehnica militară a României, cât de dezinteresați sunt politicienii români de siguranța națională. A fost un spectacol care a pus Armata Română într-o situație ridicolă, atât față de aliați, cât și față de eventualii inamici. Cu toții au putut vedea că apărarea coastei Mării Negre ar fi un exercițiu imposibil în cazul unui atac inopinat, că vreme de aproape 15 ani fregatele cumpărate de la englezi au rămas neechipate, că singurul submarin românesc este de proveniență sovietică și ar trebui scos la pensie fiindcă nu mai e bun de nimic, că avem prea puține avioane, prea puține ambarcațiuni de dimensiuni medii, că trebuie investiți mulți bani în baterii de coastă și că nu e suficient să ne culcăm cu gândul că americanii ne vor apăra, fără ca noi să mișcăm un deget. În plus, conducerea Armatei Române este decapitată de pensionările recente, care ne arată un fenomen profund uman, dar, poate, greu de înțeles la militarii de carieră. Adică și ei ar putea fi cumpărați cu beneficii materiale, la fel ca soldații ucraineni din Crimeea care au pactizat cu adversarul când Rusia a anexat peninsula?
