Până la catastrofa care a avut loc pe 22 iulie, Norvegia se considera imună la extremism. Lipsită de conexiuni politice reale, totuşi o mişcare radicală s-a organizat şi, ceea ce este mai grav, ramificaţiile sale rămân încă necunoscute, scrie Paolo Valentino în Corriere della Sera.
Oare ar fi putut cineva să prevadă imprevizibilul? Ar fi putut cineva să înţeleagă ce s-a petrecut sau s-ar fi aşteptat cineva la acţiunile acestui Anders Behring Breivik? Poate că da: există un nume demn de luat în seamă care acum apare rostit de pe buzele multor norvegieni: Stieg Larsson, scriitorul suedez care, încă din anii 1990, avertiza asupra exceselor de violenţă manifestate de grupările de extremă dreaptă din peninsula scandinavă.
Autor al trilogiei Millenium, Larsson a scris în revista Expo un articol demn de un clarvăzător – dar, la acel moment, textele sale i-au adus doar răspunsuri agresive şi ameninţări.
Cu toţii am fost fascinaţi de imaginea unei Norvegii inocente, care se dezvoltă în cadrul unei societăţi libere în gândire care pare intangibilă în faţa virusului intoleranţei. Stieg Larsson, însă, a relevat faptul că Suedia, unde mişcarea neo-nazistă a căpătat o amploare deosebită, a fost primul stat nordic în care s-a dezvoltat filosofia superiorităţii albilor şi o sumedenie de alte scenarii rasiste exagerate.
Cu toate acestea, până şi Stieg Larsson, agitatorul conştiinţei conaţionalilor săi, a conchis că extremiştii din Norvegia erau „începători” şi dezorganizaţi, şi grupările erau de fapt formate dintr-o adunătură de tineri confuzi şi incoerenţi, care ajungeau să se îmbete criţă la adunările care aveau loc la graniţa statului. Acestea fiind cunoscute, o lovitură ca cea de pe 22 iulie era cu atât mai puţin previzibilă.
Bineînţeles, nu este de omis faptul că au trecut 15 ani de la materialele publicate de celebrul Larsson. Extrema dreaptă din Norvegia a ajuns în zilele acestea să lege raporturi puternice cu alte mişcări similare din întreaga Europă, Rusia şi Statele Unite. În luna martie a anului trecut, raportul anual al serviciilor de informaţii norvegiene (PST) a dezvăluit un „nivel ridicat al activismului printre grupurile care resping tot ce are legătură cu Islamul” şi „o activitate deosebită a grupărilor de extremă dreapta” în 2010. Totuşi, studiul a concluzionat că nici grupurile şi nici indivizi adepţi ai mişcării de extremă dreapta nu constituie „un pericol la adresa societăţii”.
„Nimeni nu a prevăzut această tragedie,” recunoaşte Kari Helene Partapouli, de la Centrul Norvegian de Luptă împotriva Rasismului. Potrivit acesteia, au existat mulţi factori care au alimentat iluzia imunităţii. Legătura dintre xenofobie, naţionalism şi ură împotriva Islamului nu a reuşit să ajungă niciodată la nivelul formării unor raporturi politice reale în Norvegia şi, mai mult, acestea nu au reuşit niciodată să se concentreze sub un lider destul de puternic şi de carismatic. Cea mai populistă mişcare din acest stat este Partidul Progresist al lui Siv Jensen, care cere o înăsprire a legii imigranţilor. Anders Behring Breivik a fost membru al acestui partid din 2004 până în 2006, când l-a abandonat, se pare, pe motiv că avea o direcţie prea temperată.
La graniţa dintre real şi nebunie
Progresiştii au avut foarte puţin de a face cu valul din ce în ce mai puternic al noilor partide populiste din Europa, cum ar fi „Democraţii Suedezi” conduşi de Jimmie Akesson, care, alături de Pia Kjærsgaard (Partidul Poporului Danez) şi de Geert Wilders (PPV, Olanda) au devenit personalităţi bine primite în saloanele politice interne. Chiar dacă privim mai atent la mişcările de dreapta şi dar şi la neo-nazismul îndreptat împotriva persoanelor de etnie romă şi antisemit, Norvegia nu are nici măcar o mişcare similară Gărzii Maghiare (organizaţia Jobbik – Mişcarea pentru o Ungarie mai Bună), condusă de Gábor Vona.
Kari Helene Partapouli spune: „Aici în Norvegia nu a exista niciodată o dezbatere cu privire la eşecul multiculturalismului aşa cum am văzut în Danemarca sau în Olanda.” Jonas Gahr Støre, ministrul norvegian al Afacerilor Externe, a declarat că extremismul de dreapta este „un fenomen care trebuie luat foarte în serios”.
Anders Breivik Behring deţine cheia misterului în această privinţă. Până acum, singura sa conexiune la nivel internaţional care a fost relevată este apartenenţa sa la un blog suedez neo-nazist, Nordisk. Fondat în 2007, acest blog adună 22.000 de membri şi promovează „identitatea, cultura şi tradiţiile statelor nordice”. Membrii includ atât deputaţi din parlamentul suedez cât şi reprezentanţi ai mişcărilor neo-naziste şi xenofobe.
Este evident că planificarea unei acţiuni atât de radicale precum cea a lui Breivik Behring – care implică un atac cu bombă şi un atac armat asupra unui grup de tineri – este un salt făcut dincolo de bariera nebuniei. Cu toate acestea, încă există o puternică îndoială printre autorităţi, investigatori şi opinia publică: chiar a acţionat de unul singur? Repercusiunile acestui carnagiu asupra Norvegiei şi asupra restului Europei depind de răspunsul care va fi dat acestei întrebări.
