Thailanda, una dintre cele mai dezvoltate şi sofisticate economii din Asia de Sud-Est, este pe marginea prăpastiei politice. Totuşi, cea mai mare parte a Asiei pare să îşi ferească privirea de anarhia în care se scufundă această ţară. Indiferenţa nu e numai prostească; este şi periculoasă. Democraţiile din Asia se confruntă acum cu aceeaşi întrebare dură la care a fost nevoită să răspundă şi America, atunci când Mao Zedong a mărşăluit în Beijing şi când ayatollahul Ruhollah Khomeini l-a îndepărtat pe şah în Iran. Cine, vor fi ele nevoite să se întrebe, a pierdut Thailanda?
O mare parte a lumii se întreabă cum o asemenea economie de succes şi-a putut scăpa politica de sub control. Ce contează pentru armatele de protestatari – diferenţiaţi, asemenea bandelor, după culoarea cămăşilor lor – a căror antipatie reciprocă depăşeşte, adesea, graniţele urii nihiliste?
Actuala situaţie îşi are rădăcinile în evenimentele de acum mai bine de zece ani – victoria în alegeri a fostului premier Thaksin Shinawatra, în 2001.Triumful lui Thaksin nu a reprezentat alegerea firească La care oricine se poate aştepta într-o democraţie. În schimb, victoria lui a prevestit ascensiunea politică a majorităţii rurale, sărace, care a fost mult timp redusă la tăcere. Elita din Bangkok s-a alarmat.
Dar, în loc să înveţe să concureze cu Thaksin pentru voturile oamenilor săraci din Thailanda, elita urbană a ţării (inclusiv armata) a încercat să îi decredibilizeze regimul. Când a fost reales de o majoritate şi mai largă, guvernul său a fost răsturnat, partidul său politic a fost interzis de Curtea Supremă şi a fost obligat să părăsească ţara, atunci când a fost condamnat penal pentru corupţie.
În ciuda acestei situaţii, Thaksin nu a fost abandonat de susţinătorii lui. Când militarii s-au întors în cazarmele lor, cetăţenii thailandezi au votat în favoarea sorei lui, Yingluck Shinawatra, director executiv în cadrul firmei de comunicaţii a lui Thaksin, ea devenind prim-ministru şi bucurându-se de sprijinul unei majorităţi parlamentare puternice.
O mare parte a mandatului său, ea a primit multe laude pentru pragmatismul de care a dat dovadă şi pentru că a căutat să pondereze antagonismul oponenţilor săi. Dar laudele şi succesul au dat naştere unei încrederi exagerate în sine. A propus o lege a amnistiei care nu numai că i-ar fi salvat pe liderii opoziţiei, inclusiv pe Abhisit Vejjajiva, predecesorul ei ca prim-ministru (care este acum acuzat de crimă), dar care i-ar fi permis fratelui ei să se întoarcă în ţară. Şi, pentru a sfida Curtea Supremă, ea a căutat un amendament constituţional care ar face Senatul, ai cărui membri sunt numiţi, un orga-nism ales.
Opoziţia, simţind că acum este momentul ei, a lansat un val de proteste de stradă. Yingluck, în încercarea de a detensiona situaţia, a cerut alegeri parlamentare în luna februarie. Dar opoziţia a respins această iniţiativă şi a spus că va boicota alegerile. Se teme – şi pe bună dreptate, aşa cum cei mai mulţi oameni se tem – că tabăra Thaksin se va întoarce la putere, în cazul unui vot corect.
Deci, în fapt, evenimentele din Thailanda reprezintă o încercare a opoziţiei şi elitei de anulare a democraţiei. Neputând să concureze cu Thaksin pentru voturi, ei vor să altereze democraţia thailandeză pentru a împiedica electoratul să aleagă din nou un guvern care va acţiona împotriva voinţei lor.
Dacă Thailanda ar fi fost o ţară mică, fără însemnătate geostrategică, problemele ei nu ar fi cântărit atât de greu în restul Asiei. Dar Thailanda este vârful economic al Asiei de Sud-Est. Este un partener-cheie pentru Myanmar (Burma), care îşi continuă tranziţia politică şi economică, şi reprezintă un punct central în comerţul cu vecinele Cambodgia, Laos şi Vietnam.
Motivul cel mai important pentru care Thailanda contează atât de mult pentru democraţiile din zonă este competiţia acerbă pentru influenţă între o Chină în ascensiune şi lumea democratică. Până acum, Thailanda a fost o membră fermă a taberei democratice. Armata sa a fost antrenată în cea mai mare parte de americani şi a fost un sprijin pentru SUA în timpul războiului din Vietnam. În mod similar, Japonia şi India au privit mult timp Thailanda ca pe un bastion al democraţiei, într-o zonă în care anumite regimuri – Cambodgia şi Laos – sunt subordonate conducerii chineze. Guvernul thailandez s-a dovedit un adevărat sprijin pentru preşedintele Myanmar-ului, Thein Sein, care încearcă să-şi elibe-reze ţara de sub dominaţia chineză.
Stând deoparte, în timp ce opoziţia thailandeză şi elita tradiţională încearcă să submineze democraţia din ţară în numele unui drept permanent la conducere, democraţiile din Asia riscă să împingă tabăra Thaksin în mâinile Chinei, care ar accepta bucuroasă rolul de protector al unei forţe politice atât de puternice.
Dar nu trebuie să se întâmple asta. Relaţia armatei thailandeze cu cea americană este una de respect, la fel şi cu Japonia. Politicienii opoziţiei thailandeze, mulţi dintre ei absolvenţi ai unor universităţi de top din Occident, ar putea să plece urechea la vorbele celor care le spun că împing lucrurile prea departe: nu numai că pun în pericol stabilitatea Thailandei, dar periclitează şi securitatea regională.
Aşa cum, în urmă cu 10 ani, Occidentul a obiectat la eforturile elitei seculare ascunse a Turciei, care a vrut să îi răpească partidului islamist moderat al lui Recep Tayyip Erdogan, AKP, victoria obţinută democratic, este necesar ca acum să vorbim clar în apărarea democraţiei thailandeze. Pretextul opoziţiei – că ar acţiona în interesul democraţiilor lumii – trebuie să fie combătut.
Se prea poate ca Thaksin să nu fie un sfânt şi să se impună o reformă constituţională, dacă se va produce o reconciliere politică. Dar guvernele lui Thaksin, ca şi cele ale sorei lui, au ţinut Thailanda la distanţă de influenţa Chinei. Asta este acum miza în regiune.
Dacă Yingluck va fi răsturnată printr-o lovitură de stat sau dacă democraţia va fi pusă în pericol, pentru a împiedica întoarcerea ei la putere, familia Shiwanatra ar putea să nu aibă altă soluţie decât să se întoarcă spre vecinul gigantic din nord. Dacă acest lucru se va întâmpla, vom şti cu toţii cine a pierdut Thailanda. Noi.
Yuriko Koike, fost ministru al Apărării şi consilieră pe probleme de siguranţă naţională în Japonia, a fost preşedintă a Partidului Democrat Li-beral şi, în prezent, este membră a Dietei.
Copyright: Project Syndicate, 2013
www.project-syndicate.org
