Preşedintele chinez Hu Jintao soseşte în această săptămână la Washington pentru o vizită de stat menită să aplaneze tensiunile din ultimul an dintre cele două mari economii ale lumii. Unul dintre subiectele care au iritat vizibil relaţiile bilaterale este rata de schimb dintre yuan şi dolar, despre care SUA, ca şi alte mari economii ale lumii, afirmă că este menţinută artificial de guvernul de la Beijing în sensul subevaluării monedei chinezeşti pentru a oferi un avantaj incorect exportatorilor săi pe pieţele mondiale.
Chiar dacă a arătat că nu are de gând să dea curs solicitărilor internaţionale privind o reevaluare bruscă a ratei de schimb a monedei sale, ci că va opera doar ajustări prudente – nesatisfăcătoare din punctul de vedere al exportatorilor americani, de pildă -, China se îndreaptă cu paşi rapizi spre un nou model de creştere. Este bazat pe consumul intern care, o dată cu reducerea vectorului de creştere al investiţiilor externe, ar putea fi favorizat de o flexibilizare a ratei de schimb a yuanului sau a renminbiului, cum mai este denumită moneda chinezească.
Aşa cum nota recent publicaţia germană Der Spiegel, efectele celui de-al 11-lea plan cincinal (2006 – 2010) al guvernului comunist de la Beijing, care prevedea încurajarea consumului intern şi investiţiile în sectorul de servicii, încep să se vadă în China tot mai pregnant, la fel ca şi „excursiile de shopping” la nivel înalt.
Mall-urile ticsite de mărci occidentale, dar şi chinezeşti, răsar în toate marile oraşe, companiile vestice de retail se înghesuie să intre pe piaţă, iar producătorii europeni de automobile înregistrează vânzări halucinante pentru o perioadă de criză financiară (Volkswagen a vândut în China, în 2010, 1,9 milioane de unităţi), numai datorită gustului noilor îmbogăţiţi ai Chinei pentru designul, luxul şi consumul moderat al mărcilor auto de pe bătrânul continent.
Concomitent, rezerva valutară deţinută de banca centrală, ce se ridică aproape 2.000 de miliarde euro, dar şi nevoia de tehnologie occidentală şi influenţa politică permit liderilor chinezi să facă tururi diplomatice în Europa şi nu numai, ale căror bilanţuri nu se măsoară în declaraţii politice elaborate, ci în zeci de miliarde de euro. În turul european dinaintea vizitei de stat a lui Hu Jintao în SUA, vicepremierul Li Keqiang a încheiat în Spania, Germania şi Marea Britanie contracte comerciale pentru achiziţionarea de utilaje, autoturisme şi alte bunuri de consum de peste 21 miliarde $ şi a promis Uniunii Europene că va cumpăra, tot în valoare de miliarde, bondurile statelor ameninţate de criză, precum Grecia, Spania sau Portugalia, pentru că mizează pe stabilitatea euro.
Apetenţa pentru consum nu este vizibilă numai la nivel de stat. De la elitele comuniste, trecând prin noii îmbogăţiţi ai boomului exporturilor sau imobiliarelor, până la clasa de mijloc tot mai numeroasă şi ajungând chiar în zonele rurale, marcate încă de subdezvoltare, China se transformă cu rapiditate într-o societate de consum, în care consumerismul ca busolă a comportamentului social a devenit nu numai o modă, ci şi o îndatorire patriotică.
Chiar dacă nu toţi cetăţenii Chinei au parte în aceeaşi măsură de „binecuvântările” consumului – polarizarea socială mai degrabă s-a accentuat -, „marele salt” spre consumerism are un fundament. Potrivit analizelor Credit Suisse, în 2010, faţă de 2004, veniturile au crescut pentru toate categoriile de gospodării chinezeşti: de la 50% în cazul celor mai sărace şi până la 225% pentru cele mai bogate.
Analizele Credit Suisse arată că, în 2010 faţă de 2004, veniturile au crescut pentru toate categoriile de gospodării chinezeşti: de la 50% în cazul celor mai sărace şi până la 225% pentru cele mai bogate.
